― Dar scumpa doamnă Pocket, adăugă domnişoara Coiler, după timpuria decepţie suferită (nu că scumpul domn Pocket ar purta vreo vină pentru aceasta), are nevoie de mult lux şi eleganţă.

― Da, doamnă, încuviinţai eu, ca s‑o opresc, căci mă temeam că o să înceapă

să plângă.

― Şi are înclinaţii atât de aristocratice...

― Da, doamnă, aprobai eu cu acelaşi scop ca mai înainte.

― …încât este foarte greu, continuă domnişoara Coiler, pentru scumpul domn Pocket să‑şi împartă timpul şi atenţia cu altcineva în afară de scumpa doamnă Pocket.

N‑am putut să nu mă gândesc că ar fi fost şi mai greu dacă măcelarul ar fi trebuit să‑şi împartă timpul şi atenţia cu altcineva în afară de scumpa doamnă

Pocket, dar n‑am zis nimic, fiindcă într‑adevăr eram foarte ocupat să urmăresc, sfios, purtările tuturor celor din jurul meu.

Am izbutit să aflu, din ceea ce se petrecea între doamna Pocket şi Drummle, în vreme ce eu mă concentram cât puteam la cuţitul şi furculiţa mea, la lingură şi la pahare şi la toate celelalte instrumente de autodistrugere, că pe Drummle, pe numele său de botez Bentley, îl mai despărţea numai o persoană de la a moşteni rangul de baronet. Mai departe, mi s‑a dezvăluit că volumul pe care văzusem că

doamna Pocket îl citea în grădină era numai despre titluri de nobleţe şi că ea ştia data exactă la care bunicul său ar fi intrat în acea carte, dacă ar fi reuşit vreodată

să fie recunoscut. Drummle nu vorbea prea mult, dar în puţinele lucruri pe care le spunea (mi s‑a părut un individ posac) avea cuvinte alese şi o cinstea pe doamna Pocket ca pe o femeie deosebită şi ca pe o soră. În afară de ei doi şi de domnişoara Coiler, vecina linguşitoare, nimeni nu mai arăta vreo urmă de interes pentru acest subiect de conversaţie, care mi se păru că pe Herbert îl făcea să

sufere. Discuţia promitea să dureze la nesfârşit, numai că, deodată, intră un valet care anunţă un necaz în gospodărie. Şi anume, că bucătăreasa greşise friptura de miel. Spre nespusa mea uluire, l‑am văzut, pentru prima oară, în acel

moment, pe domnul Pocket descărcându‑şi simţămintele printr‑un exerciţiu care mie mi se păru cu totul ieşit din comun, dar care nu stârni nici o reacţie din partea nimănui altcuiva, şi cu care, în scurt timp, aveam să mă obişnuiesc şi eu, la fel ca toţi ceilalţi. Îşi aşeză pe masă cuţitul şi furculiţa - fiindcă tocmai era prins cu tăiatul fripturii -, îşi vârî ambele mâini în părul răvăşit şi păru că face un nemaipomenit efort să se ridice de pe scaun trăgându‑se de păr. Când sfârşi cu asta, fără să fi reuşit să se ridice nici un pic, reluă liniştit îndeletnicirea de dinainte.

După aceea, domnişoara Coiler schimbă subiectul şi începu să‑mi toarne complimente. Câteva clipe m‑am simţit bine, dar mă măgulea cu atâta lipsă de măsură, încât curând plăcerea mi se spulberă. Când pretindea că moare de curiozitate să afle despre rudele şi cunoştinţele mele din locurile pe care le părăsisem, avea un fel întortocheat de a se apropia de mine, care era foarte asemănător cu al unul şarpe cu limba despicată. Iar când se mai întorcea, pe neaşteptate, către Startop (deşi acesta abia de‑i adresa câteva cuvinte) sau către Drummle (care vorbea şi mai puţin), aproape că îi invidiam că se aflau de partea cealaltă a mesei.

După ce am mâncat, fură aduşi copiii, iar domnişoara Coiler găsi prilejul să

‑şi recite comentariile sale pline de admiraţie despre ochii lor, despre nasurile lor şi despre picioarele lor - o metodă foarte dibace de a le forma caracterul. Erau patru fetiţe şi doi băieţei, în afară de bebeluşul care putea fi ori una, ori alta, şi de bebeluşul care avea să urmeze şi care, deocamdată, nu era nici una, nici alta.

Erau crescuţi de Flopson şi de Millers, ca şi cum aceşti doi ofiţeri fără portofoliu ar fi avut de recrutat nişte copii şi îi înrolaseră pe aceştia - în vreme ce doamna Pocket îşi privea vlăstarele care s‑ar fi cuvenit să fie de viţă nobilă, mai degrabă

ca şi cum s‑ar fi gândit că avusese şi mai înainte plăcerea să‑i treacă în revistă, dar nu prea ştia ce‑ar putea face cu ei.

― Haide! Daţi‑mi furculiţa, doamnă, şi luaţi bebeluşul, zise Flopson. Nu‑l apucaţi aşa, c‑o să‑i vârâţi capul sub masă!

Astfel îndrumată, doamna Pocket îl apucă de partea cealaltă şi îl dădu cu capul de masă - ceea ce fu anunţat tuturor celor prezenţi printr‑o zguduitură de proporţii.

― Doamne Dumnezeule, daţi ‑ mi ‑ l înapoi, doamnă! zise Flopson.

Domnişoară Jane, vino să‑i dansezi puţin bebeluşului, hai!

Una dintre fetiţe, o gâgâlice care părea că îşi asumase înainte de vreme sarcina de a avea grijă de ceilalţi, se ridică de la locul ei, de lângă mine, şi dansă

în faţa bebeluşului, făcând un pas înainte, un pas înapoi, până când acesta se opri din plâns şi râse. Atunci, toţi copiii râseră, iar domnul Pocket (care, între timp, mai încercase de două ori să se ridice trăgându‑se de păr) râse şi el. Şi cu toţii izbucnirăm în râs şi ne simţirăm foarte bucuroşi.

Flopson, stăruind să îndoaie bebeluşul în două, apucându‑l de încheieturi ca pe o păpuşă olandeză, reuşi să‑l aşeze, teafăr, în poala doamnei Pocket şi îi dădu spărgătorul de nuci să se joace cu el, cerându‑i totodată doamnei Pocket să

bage de seamă la mânerele acelui instrument, care s‑ar fi putut să intre în conflict cu ochii bebeluşului şi poruncindu ‑ i aspru domnişoarei Jane să

urmărească acelaşi lucru. Apoi, cele două doici ieşiră din salon şi se apucară să

se certe pe scări, cu foarte mult năduf, cu valetul împrăştiat care ne servise la

masă şi care, fără îndoială, îşi pierduse jumătate din nasturi la jocurile de noroc.

Începusem să mă simt foarte neliniştit, din pricină că doamna Pocket se adâncise într‑o discuţie cu Drummle despre cei doi moştenitori ai titlului de baron, în vreme ce îşi înmuia câte o felie de portocală în zahăr şi vin, uitând cu desăvârşire de bebeluşul din poala ei - care făcea cu spărgătorul de nuci nişte lucruri de ţi se tăia răsuflarea de spaimă. În cele din urmă, micuţa Jane observă

că fragedul creier al bebeluşului era în pericol şi se ridică încetişor de la locul ei, apoi, cu mai multe mici păcăleli, îl convinse să o lase să ‑i ia arma aceea periculoasă din mână. Doamna Pocket terminându ‑ şi portocala aproape în aceeaşi clipă şi nefiind de acord cu manevra micuţei Jane, îi zise acesteia:

― Copil rău ce eşti, cum îndrăzneşti? Du‑te la locul tău, în clipa asta!

― Mămissico, sâsâi fetiţa, bebe ssi‑ar fi scoss ochissorii.

― Cum îndrăzneşti să‑mi spui mie una ca asta! replică doamna Pocket. Du‑

te şi aşază‑te pe scaunul tău numaidecât!

Demnitatea doamnei Pocket era atât de zdrobitoare, încât mă simţii stingherit, de parcă eu însumi făcusem ceva revoltător.

― Belinda, o mustră domnul Pocket, din capătul celălalt al mesei, cum poţi fi atât de lipsită de înţelegere? Jane a intervenit numai spre binele copilului.

― N‑am să îngădui nimănui să se amestece, zise doamna Pocket. Sunt surprinsă, Matthew, că încuviinţezi să fiu jignită de cineva astfel, prin amestec între mine şi bebeluş.

― Dumnezeule mare! strigă domnul Pocket, într‑o izbucnire de deznădeje îndurerată. Copiii să se bage în mormânt cu spărgătorul de nuci şi să nu fie nimeni să‑i salveze?

― N‑am s‑o las pe Jane să se amestece între mine şi bebeluş, zise doamna Pocket, aruncând o privire maiestuoasă către micuţa nevinovată care îi adusese jignirea. Cred că ştiu mai bine care a fost rangul bunicului meu. Tocmai Jane?

Domnul Pocket îşi vârî din nou mâinile în păr şi, de data aceasta, chiar se ridică vreo două degete din scaunul său.

― Auziţi! exclamă el neajutorat către elementele naturii. Copiii să se omoare cu spărgătorul de nuci, din pricina rangului bunicilor părinţilor!

Apoi, se lăsă din nou pe scaun şi nu mai scoase un cuvânt.

Cât timp dură această scenă ne uitarăm cu toţii stânjeniţi la faţa de masă.

Urmară câteva clipe de tăcere, în care bebeluşul, cu sinceritatea şi avântul lui nestăvilit, făcu o serie de salturi pe loc, chiuind către micuţa Jane, care mie mi se părea a fi singurul membru al familiei (în afară de servitori) pe care bebeluşul îl dorea într‑adevăr prin preajmă.

― Domnule Drummle, zise doamna Pocket, vrei să suni după Flopson, te rog? Jane, creatură mică şi nerespectuoasă, du‑te şi stai jos! Hai, bebeluşul meu iubit, vino cu mămica!

Bebeluşul era onoarea întruchipată şi protestă cu toate mijloacele pe care le avea. Se îndoi necuviincios peste braţul doamnei Pocket, arătându‑ne o pereche de botoşei împletiţi şi nişte picioruşe cu gropiţe, în locul feţei sale gingaşe, şi fu scos afară în culmea revoltei. Însă până la urmă avu câştig de cauză, căci l‑am zărit, după câteva minute, pe fereastră, cu micuţa Jane.

S‑a întâmplat ca toţi ceilalţi cinci copii să fie uitaţi la masă pentru că Flopson îşi rezolva o problemă strict personală, iar altcineva nu avea sarcina să se ocupe

de ei. Astfel, am avut prilejul să observ care erau relaţiile dintre ei şi domnul Pocket, care se pot exemplifica în felul următor. Domnul Pocket, cu perplexitatea sa firească pe chip, puţin mai accentuată, şi cu părul vâlvoi, se uită la ei timp de câteva minute, de parcă nu reuşea să priceapă cum de ajunseseră să fie hrăniţi şi găzduiţi în casa aceea şi de ce oare nu fuseseră cazaţi de soartă la altcineva acasă. Apoi, pe un ton distant, de misionar, le puse câteva întrebări - de pildă, vru să afle de ce micul Joe avea o gaură în gulerul de dantelă, la care băieţelul răspunse „Tati, Flopson o să mi‑o cârpească de îndată ce va avea timp”, sau cum ajunsese micuţa Fanny să aibă panariţiu, la care fetiţa răspunse: „Tati, Millers o să‑mi pună o compresă dacă n‑o să mai uite.” După care se topi de dragoste părintească, îi dădu fiecăruia câte un şiling şi le spuse să plece la joacă. Şi, în vreme ce ieşeau, domnul Pocket, cu o sforţare înmiită, se ridică în sus, trăgându

‑se de păr, şi puse punct acestui subiect fără speranţă.