― Tu eşti? zise ea. Tu? Dumnezeule mare! Ce doreşti?

― Plec la Londra, domnişoară Pocket, răspunsei eu, şi aş vrea să‑mi iau la revedere de la domnişoara Havisham.

Nu eram aşteptat, aşa că mă lăsă în curte, încuind uşa după ea, până se duse să întrebe dacă pot fi primit. După un timp foarte scurt, se întoarse şi mă

conduse sus, holbând tot drumul ochii la mine.

Domnişoara Havisham îşi făcea plimbarea prin odaia unde era masa întinsă, sprijinindu ‑ se în bastonul său. Încăperea era luminată ca şi odinioară şi, auzindu‑ne intrând, domnişoara Havisham se opri şi se întoarse. Ajunsese chiar în dreptul tortului de mireasă mucegăit.

― Nu pleca, Sarah, zise ea. Ei, Pip?

― Mă duc la Londra, domnişoară Havisham, de mâine, începui eu, măsurându‑mi cuvintele cu foarte mare grijă, şi m‑am gândit că n‑o să vă

supăraţi dacă o să‑mi iau rămas‑bun de la dumneavoastră.

― Eşti tare fercheş, Pip, zise ea învârtindu‑şi bastonul prin faţa mea, ca şi când ea, zâna bună care mă preschimbase în prinţ, mă înzestra cu ultimul său dar.

― Am devenit foarte bogat de când v‑am văzut ultima oară, domnişoară

Havisham, am murmurat eu. Şi sunt atât de recunoscător pentru acest lucru, domnişoară Havisham!

― Da, desigur! zise ea, uitându‑se cu încântare la Sarah cea înmărmurită de uimire şi invidie. L‑am văzut pe domnul Jaggers. Am auzit şi eu despre aceasta, Pip. Aşadar, pleci mâine?

― Da, domnişoară Havisham.

― Şi eşti adoptat de o persoană bogată?

― Da, domnişoară Havisham.

― Căreia nu‑i ştii numele?

― Nu, domnişoară Havisham.

― Iar domnul Jaggers a devenit custodele tău?

― Da, domnişoară Havisham.

Se desfăta cu toate aceste întrebări şi răspunsuri, veselindu‑se nespus pe seama uluirii pizmaşe a domnişoarei Sarah Pocket.

― Bine! continuă ea. Ai un viitor promiţător în faţa ta. Să faci bine să‑l meriţi şi să asculţi de sfaturile domnului Jaggers!

Se uită la mine, apoi la Sarah, fără să‑i scape nimic, iar chipul domnişoarei Havisham se schimonosi într‑un zâmbet hain la vederea stării în care se afla ruda ei.

― La revedere, Pip! Ştii, întotdeauna vei păstra numele de Pip.

― Da, domnişoară Havisham.

― La revedere, Pip!

Întinse mâna către mine, iar eu îngenuncheai şi i‑o dusei la buze. Nu mă

gândisem dinainte cum să‑mi iau rămas‑bun de la ea, aşa mi s‑a părut normal, în clipa aceea, să procedez. Ea se uită la Sarah Pocket cu un licăr de triumf în ochii săi fantomatici, şi aşa mi‑am părăsit zâna bună, lăsând‑o sprijinită cu amândouă mâinile de baston, în picioare, în mijlocul odăii abia luminate, lângă

tortul miresei mucegăit şi năpădit de pânze de păianjen.

Sarah Pocket mă conduse jos, de parcă aş fi fost o stafie care trebuia dată

afară din casă. Nu se putea obişnui cu felul în care arătam şi era buimăcită în ultimul hal. I‑am spus „La revedere, domnişoară Pocket!”, dar ea şi‑a holbat mută ochii la mine, părând că nu s‑a putut aduna îndeajuns cât să‑şi dea seama că îi vorbisem. O dată ieşit afară, m‑am întors pe unde am putut la Pumblechook, mi‑am dat jos hainele noi, le‑am strâns într‑o bocceluţă şi m‑am dus acasă, îmbrăcat cu vechile mele veşminte, simţindu‑mă, ca să spun adevărul, mult mai în largul meu, deşi aveam şi bocceaua de dus.

Şi cu aceasta, cele şase zile care crezusem că vor trece atât de greu s‑au scurs cu repeziciune. Ziua de mâine stătea drept în faţa mea, ţintuindu‑mă cu privirea atât de ferm, încât nu mă puteam uita la ea. Pe măsură ce acele şase seri se împuţinaseră la cinci, la patru, la trei, la două, devenisem din ce în ce mai sensibil la tovărăşia preţioasă a lui Joe şi Biddy. În această ultimă seară, m‑am îmbrăcat cu hainele mele noi, spre marea lor încântare, şi am rămas în ţinuta mea de gală până la ora culcării. Am mâncat o cină caldă cu acest prilej, blagoslovită cu inevitabilul pui fript, şi am băut, în încheiere, nişte flip. Eram cu toţii foarte abătuţi şi nici unul nu a găsit tăria să pretindă că se simţea bine.

Urma să plec din sat la ora cinci dimineaţa, cu valijoara mea, şi i‑am zis lui Joe că voiam să merg singur. Mi‑e teamă - cumplit de teamă - că această

propunere izvorâse din intuiţia deosebirii dintre mine şi Joe, vizibilă dacă am fi mers împreună până la diligenţă. Mă amăgeam spunându‑mi că nu era nici urmă de mârşăvie în această hotărâre, dar, când urcai pentru ultima oară în odăiţa mea, a trebuit să admit că, de fapt, aşa fusese şi am avut un imbold să

cobor înapoi şi să‑l rog pe Joe să vină cu mine dimineaţă. Însă nu m‑am dus.

Toată noaptea, în somnul meu zbuciumat, mi s‑au perindat prin faţă numai diligenţe care ajungeau în alte locuri decât la Londra şi la care erau înhămaţi ba

câini, ba pisici, ba porci, ba oameni - numai cai nu. Eşecurile închipuite ale călătoriei mă hărţuiră până se crăpă de ziuă şi păsările începură să cânte.

Atunci, m‑am sculat şi m‑am îmbrăcat pe jumătate, aşezându‑mă la fereastră, ca să mai privesc o ultimă dată împrejurimile. Şi, tot uitându‑mă aşa, am aţipit.

Biddy fu în picioare atât de devreme, ca să‑mi pregătească gustarea de dimineaţă, încât, deşi n‑am dormit la fereastră nici o oră, simţii fumul căminului din bucătărie şi sării în sus, cu senzaţia îngrozitoare că era târziu, după‑amiază.

Dar mult după aceasta şi mult după ce am auzit clinchetul cănilor de ceai, deşi eram gata, mi‑a lipsit curajul să cobor. Aşadar, am rămas sus, descuindu‑mi şi desfăcându‑mi valijoara la nesfârşit, ca apoi s‑o închid şi s‑o încui la loc, până ce Biddy mi‑a strigat că era târziu.

A fost un mic dejun în grabă şi fără nici un gust. M‑am ridicat de la masă, spunând, cumva repezit şi de parcă tocmai îmi venise în minte această idee:

― Ei bine, cred că trebuie să plec!

Apoi, mi‑am sărutat sora, care râdea, dădea din cap şi sălta în jilţul său obişnuit, am sărutat‑o şi pe Biddy şi m‑am aruncat de gâtul lui Joe. După aceea, mi‑am luat valijoara şi am ieşit. Ultimul tablou pe care l‑am văzut a fost când am auzit deodată ceva căzând în urma mea şi, uitându‑mă înapoi, i‑am văzut pe Joe şi pe Biddy azvârlind după mine câte un pantof vechi. M‑am oprit, atunci, să‑mi scot pălăria şi să le fac un semn de bun rămas cu ea, iar dragul meu Joe îşi flutură braţu‑i puternic deasupra capului, strigându‑mi răguşit: „Urraaa!”, iar Biddy îşi acoperi faţa cu şorţul.

Am mers pe drum cu pas voinicesc, gândindu‑mă că mi‑era mai uşor să plec decât crezusem şi spunându‑mi că nu s‑ar fi putut, cu nici un chip, să arunce cu un pantof vechi după diligenţă, în ochii tuturor celor de pe strada principală.

Fluieram şi păşeam ca şi când n‑aş fi avut nici o grijă. Dar satul era foarte liniştit şi tăcut, iar aburul uşor al dimineţii se ridica solemn, ca pentru a‑mi arăta lumea, iar mie mi se păru că eram atât de neştiutor şi de mărunt acolo şi totul, dincolo de sat, îmi era atât de necunoscut şi de impunător, încât, într‑o clipă, suspinând adânc şi punându‑mi‑se un nod în gât, izbucnii în lacrimi. Eram lângă stâlpul indicator, la capătul satului, aşa că m‑am sprijinit cu o mână de el şi am îngăimat:

― La revedere, dragul şi scumpul meu prieten!

Dumnezeu ştie că n‑ar trebui să ne ruşinăm niciodată de lacrimile noastre, căci sunt ca ploaia peste praful orbitor al pământului, căzând ca un balsam pe inimile noastre împietrite. După ce am plâns, m‑am simţit mai bine decât înainte

- mai plin de regrete, mai conştient de nerecunoştinţa mea, mai îmbunat. Dacă aş

fi plâns înainte, atunci l‑aş fi luat pe Joe cu mine.

Atât de biruit am fost de lacrimile acestea şi de cele care s‑au pornit din nou să curgă de‑a lungul drumului liniştit, încât, atunci când eram deja în diligenţă

şi părăsisem oraşul, m‑am întrebat, cu durere în suflet, dacă n‑ar fi trebuit să