― Mă bucur de un singur lucru, zise Biddy, şi anume că ai simţit că poţi avea încredere în mine, vorbindu‑mi deschis, Pip. Şi mai e un lucru de care sunt bucuroasă, şi‑anume că ştii că te poţi bizui întotdeauna pe mine şi că voi face totul ca să‑ţi păstrez încrederea. Dacă prima ta profesoară - Doamne! una atât de sărmană, cu atâta nevoie de a fi ea însăşi învăţată de altcineva! - ar mai fi şi acum profesoara ta, ea ar crede că ştie ce lecţie ar trebui să‑ţi predea. Dar ar fi o lecţie greu de învăţat şi cum, în clipa de faţă, tu ştii mai multe decât ea, n‑ar mai folosi la nimic.

Astfel, cu un oftat uşor, de parcă i‑ar fi fost milă de mine, Biddy se ridică de pe malul râului şi spuse, cu o schimbare plăcută, plină de prospeţime în glas:

― Ne mai plimbăm puţin sau mergem acasă?

― Biddy! strigai eu, sărind în picioare, luând‑o pe după gât şi dându‑i un sărut. Ţie o să‑ţi spun întotdeauna totul.

― Până când ai să ajungi un gentleman, mă corectă Biddy.

― Ştii bine că n‑am să ajung niciodată, aşa că am să‑ţi spun întotdeauna totul. Şi asta nu pentru că aş avea ceva să‑ţi spun, căci tu ştii tot ce ştiu şi eu, după cum ţi‑am zis şi aseară, acasă.

― Ah! făcu Biddy, aproape în şoaptă, întorcându‑şi din nou privirile spre bărci, după care repetă, cu plăcuta schimbare de glas de dinainte: Ne mai plimbăm puţin sau mergem acasă?

I‑am răspuns că mai bine ne mai plimbăm puţin, ceea ce am şi făcut, în vreme ce după‑amiaza căpăta culorile încântătoare ale amurgului de vară. Am început să mă întreb dacă, la urma urmelor, nu era mai potrivit şi mai sănătos pentru mine să mă aflu acolo, decât să joc „război” la lumina lumânării, în odaia cu ceasuri oprite, dispreţuit de Estella. M‑am gândit că mi‑ar fi cu mult mai bine dacă aş putea să mi‑o scot pe Estella din minte, deopotrivă cu toate celelalte amintiri şi năluciri, şi aş putea trece la muncă, hotărât să mă bucur de ceea ce

am de făcut, şi să mă ţin de treabă, dându‑mi osteneala s‑o îndeplinesc cât mai bine. Mi‑am pus întrebarea dacă nu ştiam cu siguranţă că, dacă Estella s‑ar fi aflat în clipa aceea lângă mine, în locul lui Biddy, m‑ar fi făcut să sufăr foarte tare. Am fost silit să admit că, într‑adevăr, eram încredinţat de acest lucru şi mi

‑am zis, în sinea mea: „Pip, prost mai eşti!”

Am vorbit mult cu Biddy, în timp ce ne plimbam, şi tot ceea ce spunea ea mi se părea îndreptăţit. Biddy nu era niciodată obraznică sau năzuroasă, sau azi aşa, mâine altminteri. Dacă m‑ar fi făcut să sufăr n‑ar fi simţit decât durere. Mai degrabă şi‑ar fi sfâşiat ei însăşi inima, decât să mi‑o rănească pe a mea. Şi‑

atunci, oare de ce n‑o plăceam pe ea mai mult, dintre ele două?

― Biddy, zisei eu, când o pornirăm spre casă, mi‑aş dori să mă aduci pe calea cea bună.

― Şi eu mi‑aş dori! răspunse Biddy.

― Dacă măcar aş reuşi să mă îndrăgostesc de tine... Nu te superi că‑ţi vorbesc atât de sincer, căci ne cunoaştem de atâta vreme?

― Oh, Doamne, deloc! zise Biddy. Nu‑ţi face griji pentru mine.

― Dacă aş reuşi s‑o fac, asta ar însemna mare lucru pentru mine!

― Dar, vezi tu, niciodată n‑o vei face, zise Biddy.

Nu mi s‑a mai părut chiar cu neputinţă, în momentul acela al serii, cum s‑

ar fi întâmplat dacă am fi stat de vorbă despre acest lucru cu vreo câteva ceasuri mai devreme. Aşadar, i‑am spus că nu mai eram foarte sigur. Însă Biddy mi‑a răspuns că ea, una, era foarte sigură, şi a spus‑o chiar cu hotărâre. În adâncul sufletului meu, simţeam că avea dreptate şi, cu toate acestea, nu mi‑a picat prea bine că se arăta atât de convinsă.

Apropiindu‑ne de cimitir, trebuia să urcăm un val de pământ şi să sărim peste un pârleaz de lângă stăvilar. Acolo răsări deodată înaintea noastră, de lângă stăvilar sau din păpuriş sau din nămolul iazului (care arăta chiar ca o băltoacă oarecare), bătrânul Orlick.

― Hei, voi ăştia! mormăi el. Încotro?

― Păi, unde în altă parte decât acasă?

― Bine, zise el, să mă tai bucăţi, de n‑oi merge cu voi până acasă!

Această pedeapsă de a fi tăiat în bucăţi era una dintre închipuirile sale favorite. Expresia nu avea nici un înţeles anume, din câte îmi dădeam eu seama, dar o folosea, ca şi pe aşa‑zisul său nume de botez, ca să zgândăre lumea şi să

înfăţişeze un lucru înfiorător de primejdios. Când eram mai mic, aveam impresia că, dacă el m‑ar fi făcut bucăţi pe mine, s‑ar fi folosit de o cange ascuţită şi încovoiată.

Lui Biddy nu‑i plăcea deloc că Orlick venea cu noi şi îmi şopti:

― Nu‑l lăsa să vină, nu‑mi place de el!

Cum nici mie nu‑mi plăcea, mi‑am îngăduit să‑i zic că‑i mulţumim, dar că

nu voiam să ne ducă până acasă. A primit această înştiinţare cu un hohot de râs şi a rămas în urmă, dar a continuat să ne urmărească, târându‑şi picioarele, la mică distanţă.

Curios să aflu dacă Biddy bănuia că Orlick a avut vreun rol în atacul despre care sora mea n‑a fost niciodată în stare să ne dea vreo lămurire, am întrebat‑o de ce nu îl plăcea.

― Oh! răspunse ea, aruncând o privire peste umăr şi văzându‑l că‑şi târşâia paşii în urma noastră. Pentru că.... Pentru că eu cred că el mă place.

― Ţi‑a spus el vreodată asta? am întrebat eu indignat.

― Nu, zise Biddy, uitându‑se iar peste umăr, nu mi‑a spus‑o niciodată în faţă, dar se apucă să danseze în faţa mea ori de câte ori vede că mă uit la el.

Oricât de neobişnuită şi ciudată era această dovadă de iubire, nu m‑am îndoit nici o clipă că Biddy avea dreptate. Mă înfuriasem din pricina cutezanţei lui Orlick de‑a o plăcea pe Biddy, de parcă asta ar fi însemnat o insultă la adresa mea.

― Dar pe tine nu te afectează în nici un fel, ştii bine, zise Biddy calm.

― Nu, Biddy, nu mă afectează în nici un fel, numai că nu‑mi place lucrul ăsta şi nu sunt de acord cu el.

― Nici eu, zise Biddy. Deşi asta nu te afectează în nici un fel.

― Tocmai, întării eu, dar trebuie să‑ţi spun că n‑aş mai şti ce să cred despre tine, Biddy, dacă el ar dansa în faţa ta cu încuviinţarea ta.

Am stat cu ochii pe Orlick, începând din seara aceea, şi ori de câte ori se ivea prilejul de a dansa în faţa lui Biddy, mă postam în calea lui, ca să‑i pun în umbră

spectacolul. Prinsese rădăcini în casa lui Joe, din pricina subitei simpatii a surorii mele pentru el, altminteri aş fi încercat să fac ceva să fie dat afară. Orlick mi‑a înţeles pe deplin bunele intenţii şi mi‑a răspuns cu aceeaşi monedă mai târziu.

Astfel, de parcă mintea nu mi‑ar fi fost destul de tulburată şi aşa, i‑am sporit tulburarea înmiit, fiindcă mi se întâmpla să simt limpede câteodată că Biddy era mult mai bună decât Estella şi că viaţa modestă, cinstită, de muncă, pentru care mă născusem nu avea nimic ruşinos, ci îmi oferea destule mijloace pentru a fi demn şi fericit. În momentele acelea, îmi închipuiam că răcirea sentimentelor faţă

de bunul meu prieten Joe şi faţă de fierărie îmi trecuse şi că eram pe calea cea bună pentru a deveni tovarăşul lui Joe şi a rămâne împreună cu el şi cu Biddy.

Însă, dintr‑odată, o amintire perfidă a zilelor petrecute la domnişoara Havisham venea să pună iarăşi stăpânire pe mine şi, ca o şarjă nimicitoare, îmi spulbera toate gândurile. Iar gândurile odată spulberate, îmi lua destul de mult până să le adun din nou şi, adeseori, înainte să le apuc bine, îmi erau risipite care‑ncotro, fiindcă îmi fulgera prin minte că domnişoara Havisham, în cele din urmă, avea să

‑mi croiască poate un viitor, după ce îmi voi fi încheiat ucenicia.

Dacă ucenicia mea s‑ar fi încheiat netulburată, îndrăznesc să spun că aş fi fost tot în culmea nedumeririi. Dar ucenicia mea n‑a mai ajuns la capăt, ci s‑a sfârşit înainte de vreme, după cum vă voi povesti în cele ce urmează.

Capitolul XVIII

Era în cel de‑al patrulea an al uceniciei mele la Joe, într‑o sâmbătă seara. La

„Trei luntraşi voioşi” se strânseră câţiva oameni în jurul focului, ascultându‑l cu atenţie pe domnul Wopsle, care citea ziarul cu voce tare. Printre ei mă aflam şi eu.

Fusese comisă o crimă care stârnise mare vâlvă, iar domnul Wopsle, citind despre ea, se scălda în sânge până la gât. Sorbea cu nesaţ fiecare adjectiv oribil din descriere şi se identifica, rând pe rând, cu fiecare martor de la proces.