― Şi să‑i transmitem că şi‑ar fi dorit, continuă Joe, ţintuindu‑mă din nou cu privirea, de parcă iar se străduia să‑şi aducă aminte, şi‑ar fi dorit ca starea sănătăţii domnişoarei Havisham să‑i fi... îngăduit, nu‑i aşa, Pip?
― Să aibă plăcerea, adăugai eu.
―...Să primească vizita doamnei, zise Joe şi trase adânc aer în piept.
― Ei! strigă sora mea, cu o privire înmuiată către domnul Pumblechook. Ar fi putut să aibă buna‑cuviinţă să‑mi trimită acest mesaj de la bun început, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Şi ce i‑a dat micului încurcă‑lume de aici?
― Lui, zise Joe, nu i‑a dat nimic.
Doamna Joe se pregătea să izbucnească, dar Joe continuă:
― Ceea ce a dat, a dat rudelor sale. „Iar prin rudele sale - aşa ne‑a explicat dumneaei - vreau să spun în mâinile surorii lui, doamna J. Gargery.” Acestea au fost cuvintele dumneaei: „Doamna J. Gargery.” Poate că n‑a ştiut, adăugă Joe, luând o înfăţişare îngândurată, dacă numele era Joe sau Jorge.
Soră‑mea se uită la Pumblechook, care lustruia braţele fotoliului său de lemn, dând din cap către ea şi către foc, de parcă ar fi ştiut toate acestea dinainte.
― Şi cât ai adus? întrebă sora mea, râzând - râzând de‑a dreptul!
― Ce‑ar spune persoanele de faţă despre zece lire? întrebă Joe.
― Ar spune, răspunse sora mea scurt, destul de bine. Nu prea mult, dar destul de bine.
― Este, însă, mai mult de‑atât! zise Joe.
Oribilul impostor de Pumblechook dădu numaidecât din cap şi zise, frecând braţele jilţului său:
― Este mai mult de‑atât, doamnă!
― Cum, doar nu vrei să zici că...? începu sora mea.
― Ba da, asta zic, doamnă, răspunse Pumblechook. Dar aşteaptă puţin! Dă‑
i drumul, Joseph. Bravo ţie! Continuă!
― Ce‑ar spune persoanele de faţă, reluă Joe, despre douăzeci de lire?
― Frumos, acesta ar fi cuvântul, răspunse sora mea.
― Ei bine, zise Joe, este vorba de mai mult de douăzeci de lire!
Făţarnicul acela mizerabil de Pumblechook dădu iarăşi din cap şi zise, cu un râs plin de îngâmfare:
― Este mai mult de atât, doamnă! Şi mai bine! Zi mai departe, Joseph!
― Atunci, ca să‑i punem capăt, zise Joe cu încântare, întinzându‑i surorii mele punga, sunt douăzeci şi cinci de guinee.
― Sunt douăzeci şi cinci de guinee, doamnă! repetă ca un ecou cea mai josnică dintre canalii, Pumblechook, ridicându‑se ca să‑i strângă mâinile surorii mele. Şi nu este mai mult decât meritul dumitale, aşa cum am spus‑o ori de câte ori mi s‑a cerut părerea. Îţi doresc să te bucuri de aceşti bani!
Dacă afurisitul s‑ar fi oprit aici, vina sa ar fi fost îndeajuns de gravă, dar şi
‑a înrăutăţit situaţia ţinând morţiş să mă ia în custodie, pretinzând dreptul de a fi protectorul meu, ceea ce depăşi cu mult toate celelalte ticăloşii de mai înainte.
― Acuma, ştiţi şi voi, Joseph şi nevasta ta, zise domnul Pumblechook, apucându‑mă de braţ, deasupra cotului, că eu sunt unul dintre aceia care întotdeauna merg până la capăt în ceea ce am început. Băiatul trebuie dat la ucenicie cu orice preţ. Acesta este drumul pe care l‑aş vedea eu. La ucenicie cu orice preţ!
― Dumnezeu ştie, unchiule Pumblechook, zise sora mea, înşfăcând banii, că
îţi suntem profund îndatoraţi!
― Nu‑i vorba despre mine, doamnă, răspunse ticălosul negustor de grâne.
Plăcerea tot plăcere rămâne. Însă pe băiatul acesta, ştii şi dumneata, trebuie să‑
l dăm ca ucenic. Am spus că o să mă ocup de acest lucru şi‑o să vedeţi că n‑am spus decât adevărul.
Judecătoria se afla în aceeaşi clădire cu primăria oraşului, la o aruncătură
de băţ de casa lui Pumblechook, aşa că, neîntârziat, am luat‑o cu toţii cu asalt, ca să‑i fiu dat lui Joe ca ucenic în faţa judecătorilor. Am spus că am luat‑o cu asalt, dar adevărul este că eu am fost îmbrâncit înăuntru de Pumblechook, întocmai ca şi când aş fi fost prins furând din buzunare sau dând foc la vreo şură.
Şi chiar aceasta fu impresia tuturor în tribunal - că fusesem prins în flagrant delict -, căci, în vreme ce Pumblechook mă împingea de la spate prin mulţime, i
‑am auzit pe câţiva întrebând: „Ce‑a făcut?” şi pe alţii zicând: „O fi el mic, dar are mutră de ticălos, nu‑i aşa?”. O persoană cu înfăţişare blândă şi binevoitoare chiar mi‑a înmânat o broşură, împodobită cu o gravură în lemn, înfăţişând un tânăr răufăcător atârnat de o perdea de lanţuri, despre care ai fi putut jura că
este vitrina unui cârnăţar, şi având titlul: De citit în celula mea.
Sala de judecată era un loc ciudat, cu nişte bănci mai înalte decât cele din biserică, cu oameni aplecaţi peste pupitre, privind în jos, cu onorata instanţă
(unul purta o perucă pudrată) tolănită în jilţuri, cu braţele încrucişate, ba prizând tabac, ba trăgând un pui de somn, ba scriind sau citind ziare şi cu nişte portrete negricioase şi lăcuite pe pereţi, pe care ochiul meu, lipsit de simţ artistic, le privi ca pe nişte amestecuri de aluat întărit şi ipsos.
Într‑un colţ al acestei săli, contractul meu a fost semnat şi parafat în bună
