Bătrânul Orlick fornăi, de parcă n‑ar mai fi avut ce spune la una ca asta şi am pornit apoi împreună spre casă. Îl întrebai dacă îşi petrecuse jumătatea de zi liberă bătând oraşul în sus şi‑n jos.

― Da, zise el, de la un capăt la altul. Am fost chiar pe urmele tale. Nu te‑am văzut, dar trebuie să fi fost la un pas în urma ta. I‑auzi, iar trag cu tunul!

― De la pontoane? întrebai eu.

― Mda! S‑ar zice că iar au zburat nişte păsări din colivie. Se trage cu tunul încă de pe înserat, fără răgaz. Ai să‑l auzi numaidecât!

Într ‑ adevăr, nu făcurăm nici câţiva paşi, când bubuitul de care ‑ mi aminteam atât de bine răzbătu până la noi, înăbuşit de ceaţă, rostogolindu‑se greoi de‑a lungul malurilor joase ale râului, de parcă îi urmărea şi‑i ameninţa pe fugari.

― O noapte potrivită ca s‑o ştergi şi să dispari, zise Orlick. Nici nu mai ştii cum să prinzi o pasăre şi s‑o vâri înapoi după gratii, pe‑o astfel de noapte!

Subiectul trezi multe amintiri în mine şi mă cufundai în gânduri, amuţind.

Domnul Wopsle, ca şi unchiul prost răsplătit din tragedia citită în seara aceea, în grădina lui din Camberwell, se porni să cugete cu glas tare. Orlick, cu mâinile în buzunare, îşi târa greoi picioarele pe lângă mine. Era o beznă adâncă, foarte umedă, foarte mocirloasă, iar ghetele noastre plescăiau pe drum. Când şi când, bubuitul tunului izbucnea deasupra capetelor noastre, ca apoi, iar şi iar, să se rostogolească sumbru de ‑a lungul albiei râului. Eu n‑am mai spus nimic, ţinându‑mi gândurile pentru mine. Domnul Wopsle muri împăcat la Camberwell, apoi îşi dădu duhul, schilodit ca vai de lume, pe câmpul de bătălie de la Bosworth Field, şi pieri, în cele mai mari chinuri, la Glastonbury. Orlick mormăia, din timp în timp:

― „Bateţi, bateţi, bateţi de zor / Bătrânu’ Clem! Să răsune ‑asurzitor /

Bătrânu’ Clem!”

Crezusem că băuse, însă era treaz.

Astfel, ajunserăm în sat. Uliţa pe care apucaserăm trecea prin faţa tavernei

„Trei luntraşi voioşi”, pe care avurăm surpriza s ‑ o găsim - la ora aceea, unsprezece noaptea! - deosebit de agitată, cu uşa larg deschisă şi cu neobişnuit de multe lumini aprinse în grabă şi puse pe jos, pretutindeni în jur. Domnul Wopsle se repezi înăuntru să întrebe ce se întâmplase (bănuind că fusese prins vreun deţinut), dar ieşi curând în fuga mare.

― S‑a întâmplat o nenorocire, zise el fără să se oprească, la tine acasă, Pip.

Hai repede!

― Ce anume? am întrebat, alergând pe lângă el.

Şi Orlick fugea, cot la cot cu mine.

― N‑am priceput bine. Se pare că a spart cineva casa, când Joe Gargery era plecat. Se crede că au fost evadaţii. Cineva a fost atacat şi rănit.

Alergam prea repede ca să mai putem vorbi şi nu ne oprirăm până ce nu ajunserăm în bucătăria noastră. Era plină de lume; tot satul se strânsese acolo, înăuntru şi în curte. Am zărit şi un doctor, şi pe Joe, şi un grup de femei, stând cu toţii pe podea, în mijlocul bucătăriei. Restul de gură‑cască s‑au tras în lături, când m‑au văzut apărând, şi atunci am dat cu ochii de sora mea - zăcând fără

cunoştinţă şi nemişcată pe duşumea, în locul unde fusese doborâtă de o teribilă

lovitură în ceafă, dată de un necunoscut, pe când ea stătea întoarsă cu faţa la foc

-, care urma să nu‑şi mai iasă niciodată din fire, cât timp avea să mai fie nevasta lui Joe.

Capitolul XVI

Cu capul plin de George Barnwell, la început am fost înclinat să cred că de bună seamă avusesem şi eu un amestec în atacul asupra surorii mele sau că, oricum, fiind ruda ei cea mai apropiată, şi fiind bine ştiut că‑i eram foarte îndatorat, eu trebuia să fiu ţinta tuturor bănuielilor, mai presus decât oricare altul. Dar când, în lumina zile următoare, am început să chibzuiesc la întreaga poveste şi să aud comentariile celorlalţi din jurul meu, am privit altfel lucrurile, mult mai rezonabil.

Joe fusese la cei „Trei luntraşi voioşi”, ca să‑şi fumeze pipa, de la opt şi un sfert până la zece fără un sfert. Pe când el era acolo, sora mea, din pragul bucătăriei, îşi dăduse bună seara cu un plugar de la o fermă, care se îndrepta spre casa lui. Omul nu ştia bine la ce oră o văzuse (se încurcă de tot când încercă

să‑şi amintească), dar spuse că trebuie să fi fost înainte de nouă. Când ajunsese acasă, la zece fără cinci, Joe o găsise zăcând pe podea şi ceruse numaidecât ajutor. În acel moment, focul nu dădea semne că stă să se stingă, iar fitilul lumânării nu era prea lung - lumânarea, ce‑i drept, fusese stinsă.

Nu lipsea nimic din casă şi, în afară de lumânarea stinsă - care stătea pe masă, între uşă şi sora mea, aşadar se afla în spatele ei în clipa în care se întorsese cu faţa către foc şi fusese lovită -, nimic altceva nu era clintit de la locul lui în bucătărie, decât ce dărâmase sora mea când căzuse, sângerând. În schimb, se găsise la faţa locului o remarcabilă dovadă incriminatorie. Sora mea fusese lovită cu un obiect bont şi greu, în cap şi în şira spinării; după ce primise loviturile, acelaşi obiect greu fusese azvârlit asupra ei cu o deosebită putere, în vreme ce ea zăcea cu faţa în jos. Şi Joe găsise pe podea, lângă ea, o cătuşă de picior, care fusese tăiată în două cu pila.

Numai că Joe, cercetând bucata de fier cu ochiul său de fierar, declară că

fusese tăiată cu mult timp în urmă. Strigătele şi zvonul despre atac ajungând până la pontoane, oamenii legii veniseră până la noi, cercetaseră cătuşa şi confirmaseră părerea lui Joe. Nu erau în stare să spună de cât timp nu se mai afla cătuşa aceea pe vasul cu deţinuţi, de unde, fără îndoială, provenise, dar susţineau, cu foarte mare siguranţă, că obiectul nu fusese purtat de nici unul

dintre cei doi puşcăriaşi evadaţi în seara dinainte, ba, mai mult, unul dintre cei doi fusese deja prins şi nu‑şi scosese cătuşa de la picior.

Cum eu ştiam ce ştiam, mi‑am formulat o explicaţie a mea. Credeam că

inelul de fier era unul şi acelaşi cu al puşcăriaşului meu - acela pe care îl văzusem şi îl auzisem în timp ce‑l pilea, în mlaştină - dar mintea mea nu‑l învinuia pe puşcăriaşul meu pentru faptul că, acum, cătuşa lui devenise o armă.

Căci bănuiam că ajunsese pe mâna altcuiva care se folosise de ea pentru fapta sângeroasă de acum. Probabil Orlick sau străinul ciudat, care îmi arătase pila.

În ceea ce îl priveşte pe Orlick, fusese în oraş, întocmai cum ne spusese şi nouă, când îl întâlnisem pe drum, la barieră. Fusese văzut prin oraş toată seara, împreună cu diverse persoane, intrase prin mai multe localuri şi se întorsese odată cu mine şi cu domnul Wopsle. Nu îl învinovăţea nimic, în afară de cearta din ajun cu sora mea, dar sora mea se certase cu el şi cu toată lumea din jurul ei de nenumărate ori. Cât despre străin, dacă venise înapoi după cele două

bancnote, nu se putea să se fi supărat din pricina lor, căci sora mea oricum era pregătită să i le dea înapoi. De altminteri, nu avusese loc nici o ceartă - atacatorul intrase fără zgomot şi pe neaşteptate, de vreme ce ea căzuse înainte să‑şi poată

întoarce privirile spre uşă.

Gândul că eu procurasem arma, chiar dacă fără voia mea, era cumplit, însă

nu‑mi puteam închipui altfel. Mă chinuiam nespus şi chibzuiam, în fel şi chip, întrebându‑mă dacă n‑ar fi fost mai bine să pun capăt jurământului tăcerii din copilăria mea şi să‑i povestesc lui Joe întreg adevărul. Luni de‑a rândul, după

aceea, în fiecare zi mă hotăram să răspund „nu” la această întrebare, ca s‑o reiau şi să reîncep să cumpănesc, a doua zi dimineaţă. În procesul acesta, ajunsei, în sfârşit, la hotărârea următoare: de acum, secretul era vechi şi îngropat; îl păstrasem nesmintit atâta vreme, până ce devenise o parte din mine însumi, şi nu mai puteam să mi‑l smulg. Pe lângă faptul că, dezvăluindu‑l acum, mă

temeam că, după ce făcuse atâta rău, ar fi însemnat să îl îndepărtez pe Joe de mine, dacă m‑ar fi crezut, mai presus de toate mă oprea teama că Joe nu m‑ar fi crezut, asemuind taina cu ogarii fantastici şi cotletele de viţel, o monstruoasă

născocire de‑a minţii mele.

În orice caz, am tot amânat, pentru liniştea mea, bineînţeles, căci nu eram în situaţia de a şovăi între bine şi rău, câtă vreme fapta se împlinise, şi m‑am hotărât să fac o mărturisire completă îndată ce aveam să prind o nouă ocazie sau dacă aşa aş fi putut da o mână de ajutor la descoperirea atacatorului.

Comisarii şi agenţii de pe Bow Street din Londra - pentru că lucrurile acestea s‑au petrecut pe vremea poliţiei cu tunici roşii, astăzi dispărute - s‑au învârtit pe lângă casă vreo două săptămâni şi au făcut aproape tot ce‑am auzit şi am citit că

fac oamenii legii în asemenea cazuri. Arestau mai mulţi indivizi, în mod evident fără nici o legătură cu fapta, şi le împuiau capul, cu multă asprime, cu ideile lor greşite, stăruind să potrivească împrejurările faptei la aceste idei, în loc să

încerce să extragă ideile din împrejurări. De asemenea, se proţăpeau lângă uşa tavernei „Luntraşilor voioşi”, cu aerul tăcut al oamenilor care ştiu mai multe decât spun, ceea ce umplea tot ţinutul de admiraţie; aveau un mod misterios de a

‑şi ridica paharele cu băutură, aproape la fel de priceput ca acela de a‑l ridica pe adevăratul vinovat, deşi nu chiar, căci pe acesta n‑au reuşit niciodată să‑l ridice.

Mult timp după ce aceşti reprezentanţi ai ordinii constituţionale plecaseră,

sora mea a zăcut, foarte bolnavă, în pat. Vederea îi era tulburată, astfel încât obiectele i se înfăţişau multiplicate şi întindea mâna s‑apuce ceşti de ceai şi pahare de vin închipuite, în locul celor reale; auzul îi slăbise foarte tare, ca şi ţinerea de minte, iar vorbirea îi era de neînţeles. Deşi, în cele din urmă, şi‑a revenit până într‑atât încât să coboare, ajutată, scările, tot mai trebuia să‑i pun la îndemână tăbliţa de ardezie, ca să ne comunice în scris ceea ce nu mai putea să ne spună prin viu grai. Pe lângă faptul că scria foarte urât, stătea mai mult decât prost la capitolul ortografie şi, cum Joe stătea mai mult decât prost la capitolul citire, între ei doi apăreau greutăţi neînchipuit de mari şi mă chemau întotdeauna pe mine să le descurc. Că i se dădea miere în loc de mere, că mai confundam şalul cu Joe şi papucii cu pieptenele, acestea erau greşelile mele cele mai neînsemnate.

În orice caz, firea i se schimbase mult în bine şi se dovedea foarte răbdătoare.

Tremurul şi nesiguranţa tuturor mişcărilor sale trupeşti deveniseră nelipsite în starea sa actuală şi, puţin mai târziu, la fiecare două sau trei luni, îşi ducea mâinile la cap, după care rămânea aproape o săptămână încheiată cu mintea răvăşită şi întunecată. Nu ştiam cum să facem să găsim pe cineva potrivit care s