― Hai să vă văd jucând cărţi! De ce n‑aţi început până acum?
Ne‑am întors în camera ei, unde ne‑am aşezat pe jos, ca şi data trecută. Iar am pierdut tot, ca şi data trecută. La fel ca şi atunci, domnişoara Havisham ne urmărise tot timpul jocului, cerându‑mi să fiu atent la frumuseţea Estellei şi, ca s‑o remarc mai bine, punându‑i bijuterii la gât şi în păr.
Estella, la rândul său, se purta cu mine la fel ca data trecută, cu excepţia faptului că nu a catadicsit să‑mi vorbească. După ce am jucat vreo şase partide, se hotărî iarăşi o zi pentru viitoarea mea vizită. Apoi am fost condus jos, în curte, pentru a mi se da ceva de mâncare, tot ca unui câine, ca şi rândul trecut. Acolo am fost lăsat din nou să mă plimb pe oriunde pofteam.
Nu prea mai are importanţă dacă poarta din zidul grădinii, pe care mă
căţărasem ca să mă uit la ce era dincolo de el, era acum deschisă sau închisă.
Ajunge să spun că atunci nu văzusem nici o poartă şi acum vedeam una. Cum era deschisă şi cum ştiam că Estella îi condusese pe vizitatori - căci se întorsese ţinând cheile în mână -, am intrat în grădină şi m‑am plimbat peste tot. Era chiar o grădină părăsită şi pretutindeni se vedeau coji vechi de pepeni şi de castraveţi, care păreau că, putrezind, dăduseră naştere unei culturi spontane, deloc promiţătoare, de pălării şi ghete vechi, având, pe ici, pe colo, câte un mănunchi de bălării şi semănând cu o strachină spartă.
După ce am terminat de cutreierat grădina şi o seră în care nu se afla nimic decât o viţă‑de‑vie căzută pe jos şi nişte sticle, m‑am trezit în colţul acela mohorât şi pustiu pe care îl văzusem mai devreme, când mă uitasem pe fereastră.
Fără să‑mi treacă prin minte să mă întreb dacă acum mai era cineva în casă, m‑
am uitat înăuntru pe o altă fereastră şi m‑am pomenit, spre marea mea surpriză, făcând schimb de priviri uimite cu un tânăr gentleman palid, cu pleoape înroşite şi păr spălăcit.
Tânărul gentleman palid dispăru cu iuţeală şi se ivi lângă mine. Pesemne că
era la ora lui de studiu, când mă uitasem la el prin fereastră, căci zării că era mânjit de cerneală.
― Hei, băiete! zise el.
„Hei!” fiind o exclamaţie generală, la care observasem că, de obicei, cel mai potrivit răspuns este tot „hei”, am zis şi eu:
― Hei! fără să adaug, din politeţe, şi „băiete”.
― Cine te‑a lăsat să intri? mă întrebă el.
― Domnişoara Estella.
― Cine ţi‑a dat voie să dai târcoale pe‑aici?
― Domnişoara Estella.
― Vino să ne batem! zise tânărul gentleman palid.
Ce puteam face decât să‑l urmez? M‑am întrebat, deseori, de atunci: ce altceva aş fi putut face? Purtarea sa era atât de hotărâtă, iar eu eram atât de uluit, încât m‑am luat după el de parcă aş fi fost vrăjit.
― Stai puţin, zise el, răsucindu‑se pe călcâie, după ce făcuserăm câţiva paşi.
Trebuie să‑ţi dau şi ţie un motiv ca să ne batem. Uite, fii atent!
Şi, în cel mai supărător mod, bătu, cât ai clipi, din palme, făcu un pas în spate, apoi mă trase de păr, bătu din nou din palme, îşi coborî capul şi se repezi cu el înainte în burta mea.
Această înaintare ca de taur, de care am pomenit, în afara faptului că
trebuia, desigur, socotită o necuviinţă, era deosebit de neplăcută, mai ales după
pâine şi friptură. Aşadar, i‑am tras un pumn. Şi mă pregăteam să‑i mai trag unul, când el zise:
― Aha! Deci aşa?
Şi începu să danseze, săltând înainte şi înapoi, într ‑ un mod chiar nemaivăzut de mine vreodată, în destul de scurta mea viaţă.
― Legile jocului! zise el.
Şi, cu aceasta, sări de pe piciorul stâng pe piciorul drept.
― Conform regulamentului!
Şi, cu aceasta, sări de pe piciorul drept pe cel stâng.
― Vino în teren şi execută pregătirile!
Şi, cu aceasta, ţopăi înainte şi înapoi şi făcu tot soiul de alte giumbuşlucuri, în vreme ce eu mă uitam neajutorat la el.
În sinea mea, mi‑era frică de el, văzându‑l atât de sprinten şi de priceput.
Însă eram convins, moral şi fizic, că tărtăcuţa lui cu păr spălăcit nu avea ce căuta la mine în lingurică şi că eram foarte îndreptăţit să consider că modul lui de a‑
mi atrage atenţia nu avea nici o legătură cu scopul. Aşadar, m‑am luat după el, fără nici un cuvânt, şi am ajuns într‑un colţ retras al grădinii, alcătuit de două
ziduri care se întâlneau, ferit de priviri de nişte mormane de gunoaie. Fiind întrebat dacă eram mulţumit de teren şi răspunzând că da, m‑a rugat să‑i dau voie să lipsească un moment. S‑a întors repede, cu o sticlă de apă şi un burete muiat în oţet.
― Pentru amândoi! zise, aşezându‑le lângă perete.
Apoi, se apucă să‑şi scoată nu doar jacheta şi vesta, ci şi cămaşa, într‑o manieră deopotrivă lipsită de griji, preocupată şi însetată de sânge.
