― Pip, îmi zise Joe, întrerupându‑mă scurt, de parcă ar fi fost jignit. Aş vrea să‑ţi spun că aceasta nu este o întrebare la care să fie nevoie de vreun răspuns între noi doi, căci ştii şi tu foarte bine. Nu! Ştii că nu, Pip, aşadar, de ce s‑o mai spun şi eu?

Domnişoara Havisham îi aruncă o privire de parcă, văzând cum se purta acolo, înţelesese mai bine decât aş fi crezut eu că ar fi cu putinţă ce fel de om era, apoi luă o pungă mică de pe masa de lângă ea.

― Pip a câştigat nişte bani aici, zise ea. Iată‑i! Sunt douăzeci şi cinci de guinee în punga aceasta. Dă‑i‑le stăpânului tău, Pip!

De parcă şi‑ar fi pierdut cu desăvârşire minţile, din pricina uluirii stârnite de înfăţişarea ei ciudată şi de încăperea la fel de ciudată, Joe, stărui să mi se adreseze mie chiar şi după acest moment.

― Este foarte generos din partea ta, Pip, şi de aceea darul tău este bine primit şi cu mulţumiri, deşi niciodată nu l‑am aşteptat, nici acum, nici altă dată. Şi acum, bătrâne, continuă Joe (făcându‑mă să‑mi ia foc obrajii şi apoi să‑mi îngheţe sângele în vene, căci mi se păru că vorba aceea familiară îi era adresată

domnişoarei Havisham), şi acum, bătrâne, să ne îndeplinim datoria! Să ne îndeplinim datoria amândoi, unul faţă de celălalt şi faţă de cei pe care generosul tău dar... pe care... l‑ai trimis... ca să fie... pentru mulţumirea sufletească... a lor... care niciodată...

Aici Joe simţi că alunecă în nişte îngrozitoare încurcături, până când se salvă, triumfător, prin cuvintele:

― Şi departe de mine să fie!

Aceste cuvinte îi părură atât de pline de miez şi de convingătoare încât le spuse de două ori.

― La revedere, Pip! zise domnişoara Havisham. Condu‑i până la ieşire, Estella!

― Să mai vin, domnişoară Havisham? întrebai eu.

― Nu. De acum, Gargery este stăpânul tău. Gargery! Încă un cuvânt...

Chemându‑l astfel înapoi, după ce eu ieşisem deja pe uşă, am auzit‑o spunându‑i lui Joe, cu o voce limpede şi apăsată:

― Băiatul s ‑ a purtat frumos aici, iar banii aceştia sunt răsplata lui.

Bineînţeles, ca un om cinstit ce eşti, nu vei mai cere alţii vreodată.

Cum a ieşit Joe pe uşă n‑am să fiu niciodată în stare să‑mi dau seama, dar ştiu că, odată ieşit, porni hotărât pe scări în sus, în loc să coboare, surd la toate dojenile mele, aşa că am fost nevoit să mă duc după el şi să‑l prind de mână. În clipa următoare, ne aflam dincolo de poartă, care fusese încuiată la loc, iar Estella dispăruse. Văzându‑ne la lumina zilei, din nou singuri, Joe se sprijini cu spatele de un zid şi‑mi zise:

― Nemaipomenit!

Şi rămase astfel multă vreme, repetând „Nemaipomenit” din când în când, de atâtea ori încât începusem să cred că nu‑şi va mai veni niciodată în fire. În cele din urmă, îşi prelungi exclamaţia:

― Pip, ascultă‑mă pe mine, este ne‑MAI‑po‑me‑nit!

Şi, aşa, încetul cu încetul, îşi recăpătă graiul şi fu din nou în stare să meargă

mai departe.

Am motive să cred că minţile lui Joe se luminaseră în urma întâlnirii prin care trecuseră şi că, pe drumul nostru către locuinţa lui Pumblechook, puseseră

la cale un plan meşteşugit şi adânc. Iar motivele mele se bizuie pe ceea ce s‑a petrecut în salonul domnului Pumblechook, unde, când am sosit, sora mea şedea la taifas cu nesuferitul negustor de seminţe.

― Ei! strigă sora mea, către amândoi deodată. Ce vi s‑a întâmplat, mă rog?

Pe cuvânt, mă mir că aţi mai catadicsit să vă întoarceţi într‑o biată adunare ca aceasta!

― Domnişoara Havisham, zise Joe, ţintuindu‑mă cu privirea, ca într‑o strădanie de a‑şi aduce aminte, a ţinut neapărat să‑i transmitem... Ce erau, Pip,

complimente sau respecte?

― Complimente, răspunsei eu.

― Tot aşa credeam şi eu, zise Joe. Complimentele sale doamnei J. Gargery...

― Că mult mă mai încălzesc pe mine! pufni sora mea, deşi părea mai curând mulţumită.

― Şi să‑i transmitem că şi‑ar fi dorit, continuă Joe, ţintuindu‑mă din nou cu privirea, de parcă iar se străduia să‑şi aducă aminte, şi‑ar fi dorit ca starea sănătăţii domnişoarei Havisham să‑i fi... îngăduit, nu‑i aşa, Pip?

― Să aibă plăcerea, adăugai eu.

―...Să primească vizita doamnei, zise Joe şi trase adânc aer în piept.

― Ei! strigă sora mea, cu o privire înmuiată către domnul Pumblechook. Ar fi putut să aibă buna‑cuviinţă să‑mi trimită acest mesaj de la bun început, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Şi ce i‑a dat micului încurcă‑lume de aici?

― Lui, zise Joe, nu i‑a dat nimic.

Doamna Joe se pregătea să izbucnească, dar Joe continuă:

― Ceea ce a dat, a dat rudelor sale. „Iar prin rudele sale - aşa ne‑a explicat dumneaei - vreau să spun în mâinile surorii lui, doamna J. Gargery.” Acestea au fost cuvintele dumneaei: „Doamna J. Gargery.” Poate că n‑a ştiut, adăugă Joe, luând o înfăţişare îngândurată, dacă numele era Joe sau Jorge.

Soră‑mea se uită la Pumblechook, care lustruia braţele fotoliului său de lemn, dând din cap către ea şi către foc, de parcă ar fi ştiut toate acestea dinainte.

― Şi cât ai adus? întrebă sora mea, râzând - râzând de‑a dreptul!

― Ce‑ar spune persoanele de faţă despre zece lire? întrebă Joe.

― Ar spune, răspunse sora mea scurt, destul de bine. Nu prea mult, dar destul de bine.

― Este, însă, mai mult de‑atât! zise Joe.

Oribilul impostor de Pumblechook dădu numaidecât din cap şi zise, frecând braţele jilţului său:

― Este mai mult de‑atât, doamnă!

― Cum, doar nu vrei să zici că...? începu sora mea.

― Ba da, asta zic, doamnă, răspunse Pumblechook. Dar aşteaptă puţin! Dă‑

i drumul, Joseph. Bravo ţie! Continuă!

― Ce‑ar spune persoanele de faţă, reluă Joe, despre douăzeci de lire?

― Frumos, acesta ar fi cuvântul, răspunse sora mea.

― Ei bine, zise Joe, este vorba de mai mult de douăzeci de lire!