― Nu.
Luase foc la această ultimă întrebare şi‑mi dădu o palmă peste obraz, cu toată puterea, auzind răspunsul meu.
― Dar acum? făcu ea. Pocitanie mică şi necioplită, ce crezi acum despre mine?
― Nu spun.
― Pentru că o să spui sus, nu‑i aşa?
― Nu, zisei eu, nu‑i aşa.
― De ce nu plângi iar, ticălos mic?
― Pentru că n‑am să mai plâng niciodată din cauza dumneavoastră, zisei eu.
Ceea ce a fost, bănuiesc, cea mai mincinoasă declaraţie făcută de mine vreodată - fiindcă, în sufletul meu, deja plângeam din pricina ei în clipa aceea şi numai eu ştiu câtă durere mi‑a mai provocat şi mai târziu.
După acest episod, ne‑am continuat drumul în sus, pe scări. Şi, în vreme ce urcam, ne întâlnirăm cu un gentleman care cobora, bâjbâind.
― Cine e aici? întrebă gentlemanul, oprindu‑se şi uitându‑se la mine.
― Un băiat, răspunse Estella.
Era un zdrahon, cu o faţă grozav de oacheşă, cu un cap grozav de mare şi cu o mână pe măsură. Mă apucă de bărbie cu mâna lui mare şi‑mi întoarse faţa în sus, ca să mă vadă mai bine, la lumânare. Chelise prematur în creştetul capului şi avea o pereche de sprâncene stufoase şi negre, care nu stăteau adunate, ci se zbârleau, luând‑o în sus. Ochii îi erau adânc înfundaţi în orbite, cu o privire neplăcut de pătrunzătoare şi de bănuitoare. Avea un uriaş ceas cu lanţ şi, pe obraz, puncte negre, foarte vizibile, prin locurile unde ar fi trebuit să fie barba şi perciunii, dacă şi le‑ar fi lăsat să crească. Habar n‑aveam cine este şi n‑aş fi avut cum să prevăd, pe atunci, că, la un moment dat, voi avea de a face cu el şi că, întâmplător, acum aveam prilejul de a‑l vedea îndeaproape.
― Un băiat din vecini, nu? întrebă el.
― Da, domnule, îi răspunsei eu.
― Şi cum ai ajuns tu aici?
― Domnişoara Havisham a trimis după mine, domnule, i‑am explicat eu.
― Bine! Să te porţi frumos! Am avut de‑a face cu mulţi băieţi şi pot spune că
sunteţi o categorie destul de păcătoasă. Aşa că bagă la cap! adăugă el, împungând aerul spre mine cu degetul său arătător uriaş şi încruntându‑se la mine. Să te porţi frumos!
Cu aceste cuvinte îmi dădu drumul - ceea ce m‑a bucurat, căci mâna îi mirosea a săpun parfumat - şi trecu mai departe, coborând scara. Mă întrebam dacă nu cumva era un doctor - dar nu era cu putinţă, mi‑am zis, nu putea fi doctor, căci atunci ar fi trebuit să se poarte mult mai domol, mai prietenos. N‑am avut vreme să cântăresc problema, căci am ajuns curând în odaia domnişoarei Havisham, unde atât ea cât şi toate lucrurile dimprejurul său erau întocmai cum le văzusem ultima oară. Estella mă lăsă, în picioare, la uşă, şi am stat aşa până
când domnişoara Havisham îşi desprinse ochii de pe masa de toaletă, îndreptându‑şi‑i spre mine.
― Aşa, deci! zise ea, fără mirare sau surprindere. Au trecut zilele, nu‑i aşa?
― Da, doamnă. Astăzi este...
― Hei, hei, hei! mă întrerupse, cu mişcarea sa grăbită din degete. Nu vreau să
ştiu. Eşti gata să te joci?
M‑am simţit dator să‑i răspund, puţin zăpăcit:
― Nu cred că sunt, doamnă.
― Nu mai vrei să joci nici cărţi? întrebă ea, cu o privire cercetătoare.
― Nu, doamnă. Dar pot s‑o fac, dacă mi se cere.
― De vreme ce casa aceasta veche şi sumbră îţi taie pofta şi nu mai vrei să te joci, zise domnişoara Havisham cu nerăbdare, înseamnă că vrei să munceşti?
La această întrebare puteam răspunde cu inima mai împăcată decât la cealaltă, la care nu fusesem în stare să găsesc un răspuns potrivit, aşa că i‑am spus că voiam din toată inima.
― Atunci, mergi în camera de vizavi, zise ea, arătând către uşa din spatele meu cu mâna ei stafidită, şi aşteaptă acolo până vin şi eu.
Am traversat palierul şi am intrat în camera indicată. Şi din aceasta fusese înlăturată cu desăvârşire lumina zilei şi înăuntru domnea un miros stătut, care te înăbuşea. Un foc fusese aprins de curând în căminul umed şi de modă veche, dar înclina mai degrabă să se stingă decât să se înteţească, iar fumul îndărătnic care se răspândise în odaie părea mai rece decât aerul de afară, aidoma ceţii din
mlaştinile noastre. Lumânările din cele câteva sfeşnice glaciale de pe poliţa căminului înalt abia de luminau încăperea sau ar fi mai potrivit să spun că abia de‑i tulburau bezna. Era o cameră largă şi îndrăznesc să zic că, odinioară, trebuie să fi fost frumoasă, dar toate obiectele pe care le puteam desluşi erau acoperite de praf şi atât de vechi, încât se desfăceau în bucăţi. Ceea ce atrăgea mai cu seamă atenţia era o masă lungă, cu o faţă de masă aşternută pe ea, de parcă în clipa în care casa şi ceasornicele împietriseră tocmai se pregătea un ospăţ. Un suport de flori sau un alt obiect ornamental greu de recunoscut trona în mijlocul acestei mese, dar era într‑atât de bine înfăşurat în pânze de păianjen, încât mi‑era cu neputinţă să‑i ghicesc forma. Cum mă uitam la întinsa faţă de masă gălbuie, din care îmi amintesc şi acum că obiectul acela părea să fi crescut, ca o ciupercă neagră, am văzut păianjeni cu picioare pestriţe şi corpul plin de pete, intrând şi ieşind în fugă din el, de parcă vreo veste de cea mai mare însemnătate publică tocmai se răspândise în comunitatea lor.
De asemenea, i‑am auzit şi pe şoareci forfotind în spatele lambriurilor care îmbrăcau pereţii, de parcă vestea era şi pentru ei de cea mai mare importanţă.
Numai gândacii negri de bucătărie nu dădeau nici o atenţie agitaţiei generale, ci îşi vedeau de drum, mergând greoi şi bătrâneşte pe lângă vatră, de parcă aveau vederile împuţinate şi auzul slăbit şi erau certaţi unii cu alţii.
Toate aceste făpturi care mişunau pe acolo îmi captivaseră atenţia şi le urmăream de la distanţă, când domnişoara Havisham îşi aşeză o mână pe umărul meu. În cealaltă mână ţinea un baston încovoiat pe care se sprijinea. În clipa aceea, semăna foarte bine cu o vrăjitoare în casa ei.
― Acesta, zise ea, arătând cu bastonul către masa lungă, este catafalcul pe care voi fi întinsă când voi muri. Aici or să vină ei să se uite la mine.
Cu temerea vagă că ar putea ajunge pe masa aceea din clipă în clipă şi că
putea muri pe loc - devenind, astfel, întruparea şi completarea măştii mortuare văzute la târg - am tresărit puternic la atingerea sa.
