Recunoscusem pila lui Joe şi, din momentul în care o văzusem, am înţeles că
omul îl cunoscuse pe puşcăriaşul meu. Am rămas cu ochii pironiţi asupra lui, ca vrăjit. Însă el s‑a întins înapoi pe băncuţă, fără să‑mi mai dea atenţie, apucându
‑se să vorbească despre napi.
La noi, sâmbătă seara sătenii erau cuprinşi de o foarte plăcută senzaţie de isprăvire a tuturor treburilor şi de intrare într‑un tihnit răgaz, înainte de a o lua din nou de la capăt cu forţe proaspete, ceea ce îl îmboldi şi pe Joe să cuteze să
întârzie în sâmbăta aceasta o jumătate de oră în sat, faţă de celelalte dăţi. Dar când se scurseră atât jumătatea de oră, cât şi romul cu apă, Joe se ridică să plece şi mă luă de mână.
― Mai stai un moment, domnule Gargery, zise necunoscutul. Mi se pare că
aveam o jumătate de şiling pe undeva, prin buzunar, şi, dacă o găsesc, vreau să i
‑o dau băiatului.
Alese moneda dintr‑un pumn de mărunţiş, o înveli într‑o hârtie mototolită şi mi‑o întinse:
― E a ta! Ţine minte! Numai a ta!
I‑am mulţumit, continuând să‑l privesc ţintă, depăşind astfel cu mult graniţele bunei‑cuviinţe, şi ţinându‑mă strâns de mâna lui Joe. Străinul îi spuse bună seara lui Joe, apoi domnului Wopsle (care ieşi odată cu noi), iar mie îmi mai aruncă o privire cu ochiul lui mijit - sau, mai bine zis, nu chiar o privire, căci îl închise de tot, dar ce minuni se pot face cu un clipit din ochi!
Pe drumul spre casă, dacă m‑aş fi simţit în stare să vorbesc, aş fi putut să
sporovăiesc după pofta inimii, căci domnul Wopsle se despărţise de noi la uşa
„Luntraşilor voioşi”, iar Joe făcu tot drumul până acasă ţinându‑şi gura larg căscată, ca să scape de mirosul de rom, primenindu‑se cu cât mai mult aer cu putinţă. Dar am tăcut, cumva amuţit de această reînviere a faptei mele rele de odinioară şi a vechii mele cunoştinţe, care mă împiedica să mă gândesc la altceva.
Sora mea nu era prea supărată, când ne‑am făcut apariţia în bucătărie, iar Joe se simţi încurajat de această neobişnuită împrejurare şi îi povesti despre şilingul minunat.
― Unul fals, pot să pun rămăşag, zise doamna Joe, sigură pe sine, altminteri nu i l‑ar fi dat băiatului! Ia să ne uităm la el!
L‑am dezvelit din hârtie şi s‑a dovedit a fi un şiling autentic.
― Dar, ce‑i asta? zise doamna Joe, lăsând să‑i scape şilingul pe jos şi înşfăcând hârtia. Două bancnote de câte o liră?
Nici mai mult, nici mai puţin decât două bancnote de câte o liră, soioase şi năclăite, care păreau să fi trecut prin toate târgurile de vite din ţinut. Joe îşi luă
din nou pălăria şi dădu fuga cu ele la „Luntraşii voioşi”, ca să i le înapoieze proprietarului. Cât timp lipsi, m‑am aşezat pe scăunelul meu obişnuit, uitându‑
mă absent la sora mea, fiind foarte convins că omul n‑o să mai fie de găsit acolo.
Curând, Joe se întoarse, spunând că omul plecase, dar că el, Joe, lăsase vorbă la cârciumă în privinţa bancnotelor. Atunci, sora mea le înfăşură bine într
‑o bucată de hârtie şi le puse deoparte, sub nişte petale de trandafir uscat dintr
‑un ceainic ornamental aşezat pe poliţa căminului din salonaşul de oaspeţi.
Acolo au rămas, spre necontenitul meu coşmar, multe nopţi şi zile la rând.
Somnul m‑a părăsit, din păcate, când m‑am dus la culcare, neputând să‑
mi iau gândul de la necunoscutul ciudat, care mă ochea cu puşca lui nevăzută, şi socotind ce ticăloşie şi ce dovadă de grosolănie era din partea mea faptul că eram în înţelegere secretă cu puşcăriaşii - uitasem de mult de acea întâmplare din primii mei ani de copilărie. Eram, pe deasupra, urmărit de acea pilă. Mă cuprinse groaza că, tocmai când mă voi aştepta mai puţin, pila avea să apară din nou. M‑
am străduit să adorm, gândindu‑mă că voi fi la domnişoara Havisham miercurea următoare, dar, în somn, am văzut pila venind după mine la uşă, fără să
desluşesc cine o ţinea, şi m‑am trezit ţipând.
Capitolul XI
În ziua stabilită, m‑am întors la domniŞoara Havisham, şi sunetul timid al clopoţelului de la poartă o scoase din casă pe Estella. După ce mă lăsă să intru, încuie poarta, cum făcuse şi data trecută, şi mă conduse din nou prin culoarul întunecat, la intrarea căruia o aştepta lumânarea sa. Nu mă băgă în seamă până
când nu luă lumânarea şi atunci se uită peste umăr, zicând, cu înfumurare:
― Astăzi o să mergi pe aici!
Şi mă conduse într‑o altă aripă a casei.
Culoarul pe care apucarăm acum era foarte lung şi părea că străbate întreg subsolul pătrat al conacului. Totuşi, nu traversarăm decât o latură a acestui pătrat, iar la capăt Estella se opri şi aşeză lumânarea jos, ca să descuie o uşă.
Dincolo de aceasta, reapăru lumina zilei, şi m‑am trezit într‑o curticică pavată, în capătul căreia se ridica o altă casă, care părea să fi aparţinut, odinioară, administratorului sau şefului muncitorilor fostei berării. Pe zidul casei se afla un orologiu. Ca şi pendula din odaia domnişoarei Havisham, ca şi ceasul domnişoarei Havisham, orologiul era oprit la ora nouă fără douăzeci de minute.
Ne‑am îndreptat către uşa casei, care era deschisă, apoi am intrat într‑o încăpere întunecoasă, cu tavanul jos, la parter, cu o fereastră care dădea în spate. În acea încăpere mai erau nişte musafiri, iar Estella îmi porunci să rămân cu ei.
― Du‑te şi stai acolo, băiete, până vei fi chemat.
„Acolo” însemna la fereastră. Am traversat camera şi m‑am postat „acolo”, cu spatele la cameră, simţindu‑mă foarte stingherit şi privind afară.
Fereastra se afla la nivelul pământului şi dădea către cel mai murdar şi neîngrijit colţ al grădinii părăsite; se vedeau un şir uscat de tulpini de varză şi o tufă de merişor, care fusese tunsă, cu mult timp în urmă, ca o budincă, şi din
