Făceam mereu acelaşi lucru - plimbări care, uneori, durau şi trei ore în şir. Spun la modul general că aceste plimbări erau numeroase, atât pentru că se hotărâse că trebuia să vin, la fiecare două zile, în acest scop, cât şi pentru ca să rezum acum o perioadă de cel puţin opt sau zece luni.

Pe măsură ce ne‑am obişnuit unul cu celălalt, domnişoara Havisham a început să‑mi vorbească mai mult şi să‑mi pună felurite întrebări, de pildă

despre ce învăţasem şi despre ce aveam să fac când voi fi mare. I‑am răspuns că

urma să devin ucenicul lui Joe, după cum credeam, şi i‑am vorbit pe larg despre faptul că nu ştiam mai nimic şi că voiam să ştiu totul, în speranţa că poate mă va ajuta ea să‑mi ating ţinta dorită. Însă n‑a făcut‑o, ba, dimpotrivă, părea că e

mulţumită să mă ştie fără învăţătură. De asemenea, niciodată nu mi‑a dăruit bani sau altceva, în afară de prânzul zilnic - n‑a zis nici măcar o dată că voi fi plătit pentru serviciile mele.

Estella se afla întotdeauna prin preajmă şi întotdeauna mă conducea înăuntru şi afară din casă, dar niciodată nu mi‑a mai spus că pot s‑o sărut.

Uneori îmi suporta prezenţa cu răceală, alteori îmi arăta bunăvoinţă; uneori se purta cu mine prieteneşte de‑a binelea, alteori îmi spunea îndârjită că mă urăşte.

Domnişoara Havisham mă întreba adesea, în şoaptă sau cu voce tare, dacă eram numai noi doi:

― Nu‑i aşa, Pip, că se face din ce în ce mai frumoasă?

Iar când eu îi răspundeam da, căci într‑adevăr aşa era, părea în culmea fericirii. De asemenea, când jucam cărţi, domnişoara Havisham ne privea şi părea să simtă o satisfacţie răutăcioasă la fiecare dintre nazurile Estellei, oricare ar fi fost acestea. Iar câteodată, când capriciile fetei erau atât de numeroase şi atât de contradictorii încât nu mai ştiam ce să zic sau ce să fac, domnişoara Havisham o îmbrăţişa cu o dragoste nestăvilită, murmurându‑i la ureche ceva care mie mi se părea că suna cam aşa:

― Zdrobeşte‑le inimile, mândria şi nădejdea mea, zdrobeşte‑le inimile fără

milă!

Joe avea un cântec pe care obişnuia să‑l fredoneze când lucra în fierărie, şi al cărui refren era „Bătrânu’ Clem”. Nu era un mod foarte respectuos de a‑i aduce omagii unui sfânt patron, dar cred că Bătrânul Clem îngăduia această libertate din partea fierarilor săi. Era un cântec al cărui ritm imita măsura loviturilor de ciocan pe nicovală şi ale cărui versuri erau mai curând un pretext pentru a pomeni numele venerat al Bătrânului Clem.

Uite‑ aşa, băieţi, cu ciocanul să loviţi

- Bătrânu’ Clem!

Cu mânăgreafierulsă‑ l izbiţi

- Bătrânu’ Clem!

Bateţi, bateţi, bateţi dezor!

- Bătrânu’ Clem!

Să răsune‑ asurzitor

- Bătrânu’ Clem!

Suflaţi înfoc, suflaţi cuspor

- Bătrânu’ Clem!

Să vâjâievârtos, săse‑ nalţe arzător!

Curând după apariţia scaunului cu rotile, domnişoara Havisham îmi ceruse într‑o zi, pe neaşteptate, însoţindu‑şi cuvintele de scuturatul său nerăbdător din degete:

― Haide, haide, haide! Cântă!

Şi m‑am trezit, cu mirare, că lălăi acest cântecel, în timp ce‑i împingeam scaunul prin odaie. S‑a întâmplat să‑i stârnească interesul până într‑atât încât să‑l îngâne şi ea, cu glas abia şoptit şi visător, de parcă îl cânta prin somn. De atunci, devenise un obicei să‑l cântăm când ne plimbam, iar adesea ni se alătura şi Estella, însă, chiar şi atunci când participam toţi trei, melodia era atât de

încetişor îngânată că se auzea mai slab decât cel mai firav suflu de vânt prin casa aceea veche şi mohorâtă.

Ce puteam face într‑un asemenea mediu? Cum să nu mă fi lăsat înrâurit de cele din jurul meu? Mai este de mirare că mintea îmi era la fel de orbită ca şi ochii, atunci când ieşeam afară, la lumina zilei, din încăperile acelea gălbui ‑

înnegurate?

Poate că i‑aş fi povestit lui Joe despre tânărul gentleman palid, dacă nu l‑aş

fi păcălit, mai înainte, cu născocirile acelea sfruntate, pe care apoi le mărturisisem. În aceste împrejurări, presimţeam că Joe cu greu s‑ar fi putut abţine să nu‑l aşeze şi pe tânărul gentleman palid în trăsura de catifea neagră, ca un călător foarte potrivit pentru ea. Aşadar, nu i‑am mai spus nimic. Pe lângă

aceasta, reţinerea mea din cea dintâi zi, de a vorbi despre domnişoara Havisham şi despre Estella devenise, cu timpul, din ce în ce mai îndârjită. Nu mai arătam nimănui în afară de Biddy încredere desăvârşită - şi‑i povesteam sărmanei Biddy totul. Nu ştiam pe atunci de ce mi s‑a părut firesc să fac astfel şi de ce Biddy se arăta foarte interesată de tot ce îi spuneam eu, dar acum cred că ştiu.

Între timp, acasă, în bucătărie, se ţineau mai departe sfaturi, cu o stăruinţă

aproape de neîndurat pentru spiritul meu adus la exasperare. Măgarul acela de Pumblechook îşi luase obiceiul să vină pe la noi seara, ca să discute cu sora mea despre viitorul meu şi sunt încredinţat (în clipa de faţă, chiar cu mai puţine remuşcări decât s‑ar cuveni să simt) că, dacă mâinile mele ar fi avut puterea să

scoată cuiul de la osia trăsurii lui, ar fi făcut‑o fără să tremure. Ticălosul era dintre acei neghiobi cu mintea atât de îngustă, încât nu putea discuta despre perspectivele mele fără să mă aibă înaintea ochilor, de parcă numai aşa le putea cântări, şi mă sălta (de obicei, de guler) de pe scăunelul meu pe care stăteam cuminte, într‑un colţ, şi, proptindu‑mă în faţa focului, de parcă urma să fiu făcut friptură, începea prin a spune:

― Ei, bine, doamnă, iată‑l pe acest băiat! Iată‑l pe acest băiat, pe care l‑ai crescut pe palme! Capul sus, băiete, şi fii recunoscător faţă de cei care au făcut astfel. Şi acum, doamnă, în ceea ce‑l priveşte pe acest băiat...

Şi, cu acestea, îmi ciufulea părul - gest pentru care, de când mă ştiu, după

cum am mai spus, îi tăgăduisem, în adâncul sufletului meu, dreptul oricărei făpturi omeneşti de a‑l face - şi mă ţinea în faţa lui, trăgându‑mă de mânecă - un spectacol de o imbecilitate neegalată decât de propria‑i nerozie.

Apoi, el şi sora mea se întreceau în aşa nişte speculaţii fără noimă despre domnişoara Havisham şi despre ceea ce ar trebui să facă ea din mine şi pentru mine, încât adesea simţeam pofta chinuitoare să izbucnesc în lacrimi, de ciudă, să mă reped la Pumblechook şi să ‑i car la pumni cu nemiluita. În aceste dialoguri, sora mea îmi vorbea de parcă îmi scotea, în gând, câte un dinte ori de câte ori îmi rostea numele, în vreme ce Pumblechook, pe partea lui, decretat cu de la sine putere ocrotitorul meu, stătea şi mă măsura din priviri, cu un aer dispreţuitor, ca un artizan al reuşitelor mele care se considera angajat într‑o slujbă foarte prost plătită.

Joe nu participa în nici un fel la aceste discuţii. Dar ceilalţi doi i se adresau des, pe măsură ce se înfierbântau, din pricină că doamna Joe băgase de seamă că

nu privea cu ochi buni faptul că eram luat de la fierărie. Eram destul de mare acum ca să‑mi încep ucenicia la Joe. Iar când Joe stătea cu vătraiul pe genunchi,

râcâind gânditor cenuşa dintre zăbrelele grătarului din cămin, sora mea tălmăcea această acţiune ca o împotrivire din partea lui şi era atât de convinsă că

are dreptate, încât se arunca asupra lui, îl zgâlţâia, îi smulgea vătraiul din mână

şi‑l zvârlea cât colo. Fiecare dezbatere de acest soi se încheia în culmea enervării.

Într‑o clipă, din senin, din iarbă verde, sora mea se oprea în mijlocul unui căscat şi dând, ca din întâmplare, cu ochii de mine, se năpustea asupra mea, zicând:

― Gata! Destul despre tine! Du‑te numaidecât la culcare! Ai iscat destulă

bătaie de cap pentru o singură seară, slavă Domnului!

De parcă eu îi rugasem să‑mi facă hatârul să‑mi scoată sufletul!

Aşa am dus‑o mult timp şi se părea că tot aşa o să continue încă multă