După ce domnul Pumblechook ne părăsi, cu trăsura lui cu tot, iar sora mea se apucă de spălat vasele, m‑am strecurat în fierărie la Joe şi am rămas pe lângă
el până când şi‑a încheiat toate treburile pe ziua aceea. Atunci, i‑am spus:
― Mai înainte să se stingă focul, Joe, trebuie să‑ţi spun ceva.
― Trebuie, Pip? zise Joe, trăgându‑şi scăunelul de potcovar lângă cuptor. S
‑auzim, atunci! Despre ce‑i vorba, Pip?
― Joe, începui eu, apucându‑mă de mâneca lui suflecată şi răsucind‑o între arătător şi degetul mare. Îţi aminteşti povestea mea despre casa domnişoarei Havisham?
― Dacă‑mi amintesc? exclamă Joe. Cred şi eu că‑mi amintesc! Minunat!
― Ba e groaznic, Joe. Nu‑i nimic adevărat!
― Ce tot zici, Pip? strigă Joe, lăsându‑se pe spate, în culmea mirării. Doar nu vrei să zici că...
― Ba da. Toată povestea e o minciună, Joe.
― Dar nu chiar toată, nu‑i aşa? Cu siguranţă, Pip, că nu vrei să zici că nu era acolo nici o trăsură de catifea... neagră? stărui el, căci eu tăgăduiam, dând din cap. Dar cel puţin câinii erau, nu‑i aşa, Pip? Haide, Pip! zise Joe, încercând să mă
convingă. Dacă nu erau cotletele de viţel, barem câinii erau, nu?
― Nu, Joe.
― Măcar un singur câine? întrebă Joe. Un căţeluş? Haide!
― Nu, Joe, nici urmă de câine.
În vreme ce‑mi aţintisem ochii, deznădăjduit, asupra lui Joe, el mă studia consternat.
― Pip, bătrâne! Nu merge aşa, prietene! Să ştii de la mine! Unde vrei s‑ajungi
cu asta?
― Este foarte urât, Joe, nu‑i aşa?
― Foarte urât? strigă Joe. Groaznic! Ce te‑a apucat?
― Nu ştiu ce m‑a apucat, Joe, răspunsei eu, dându‑i drumul la mânecă şi aşezându‑mă la picioarele lui, în cenuşă, lăsându‑mi capul în jos. Dar aş fi vrut să mă fi învăţat să le spun „valeţi” la cărţile alea de joc, şi nu „fanţi”, şi aş fi vrut ca ghetele mele să nu fie atât de grosolane, nici mâinile mele atât de aspre.
Şi, mai departe, i‑am mărturisit lui Joe că mă simţeam tare nefericit şi că nu fusesem în stare să le explic acest lucru doamnei Joe şi domnului Pumblechook, care se purtau atât de aspru cu mine; că întâlnisem în casa domnişoarei Havisham o domnişoară frumoasă, care era îngrozitor de înfumurată şi care zisese despre mine că sunt un băiat de rând, şi eu ştiam că sunt un băiat de rând, dar tare aş fi vrut să nu fiu de rând, şi că toate minciunile mele de‑aici se născuseră, probabil, deşi nu‑mi dădeam seama cum.
Cazul meu era de domeniul metafizicii, adică la fel de greu de rezolvat pentru Joe ca şi pentru mine. Însă Joe îl scoase din tărâmul metafizicii şi, făcînd aceasta, îi dădu de cap.
― Un lucru este sigur, Pip, zise Joe, după ce rumegă îndelung asupra faptelor. Şi anume că minciunile tot minciuni rămân. De oriunde ar veni, n‑ar trebui să vină, căci vin de la tatăl minciunilor şi se întorc tot la el. Să nu mai spui minciuni, Pip! Nu aceasta e calea de a nu mai fi un om de rând, prietene! Cât despre a fi de rând, nu m‑ai lămurit deloc. Eşti cu mult peste cei de rând, în unele privinţe. Eşti încă mic, dar eşti peste cei de rând. De pildă, eşti învăţat cum nu sunt mulţi alţii.
― Ba nu, sunt un prost şi un înapoiat, Joe.
― Cum aşa? Ai uitat ce scrisoare ai scris aseară? Ba chiar ai scris‑o cu litere de tipar! Am mai văzut eu scrisori... Ăhă! Şi încă de la oameni de seamă! Pot să
jur că nu erau scrise cu litere de tipar!
― N‑am învăţat aproape nimic, Joe. Ai tu o părere bună despre mine, atâta tot.
― Ei bine, Pip, zise Joe, c‑o fi aşa, c‑o fi altminteri, e musai să fii un învăţat de rând înainte să ajungi unul de seamă, aşa zic eu! Nici regele care stă pe tronul lui şi ţine coroana pe cap, nu poate să scrie cu litere de tipar hârtiile sale în Parlament, fără să fi început, pe când era doar un prinţ neîncoronat, cu alfabetul... Da, da! adăugă Joe, dând din cap, plin de înţeles. Şi el a început tot de la A şi a muncit tot drumul până la Z. Iar eu ştiu ce înseamnă asta, cu toate că n
‑aş putea spune că am trecut şi eu prin aşa ceva.
Exista o rază de speranţă în demonstraţia aceasta înţeleaptă şi mă simţeam întru câtva încurajat.
― Dacă, în ceea ce‑i priveşte pe cei de rând, socotind după meşteşugul şi câştigurile lor, continuă Joe, meditând cu voce tare, este sau nu mai bine să
rămână tot între cei de rând, în loc să plece să se joace cu cei de seamă... Că tot mi‑am amintit, poate că era măcar un steag?
― Nu, Joe.
― Îmi pare rău că nu era măcar un steag, Pip. Cum ziceam, dacă este sau nu mai bine nu putem cerceta acum, fără s‑o scoatem din fire pe sora ta - şi lucrul acesta nu se cade să‑l facem, cel puţin nu voit. Ascultă‑mă pe mine, Pip, că ţi‑o
spun ca un prieten adevărat ce‑ţi sunt. Şi anume, prietenul tău adevărat îţi spune aşa: Dacă nu poţi să ajungi om de seamă, mergând de‑a dreptul, n‑ai să
ajungi niciodată luând‑o pe ocolite. Aşadar, nu mai spune minciuni, Pip, şi atunci vei trăi şi vei muri împăcat.
― Nu eşti supărat pe mine, Joe?
― Nu, bătrâne! Dar, ţinând cont de toate cele spuse, şi anume cele uluitoare şi îndrăzneţe - precum minciunile despre cotletele de viţel şi despre lupta dintre câini -, un om care îţi vrea binele te‑ar sfătui, Pip, să le alungi din gândurile tale chiar acum, când urci la tine în odaie ca să te culci. Asta‑i tot, prietene, şi să nu mai faci niciodată!
Când am urcat în odăiţa mea şi mi‑am rostit rugăciunile, nu am uitat de sfaturile lui Joe - totuşi, mintea mea necoaptă era atât de tulburată şi de nerecunoscătoare, încât m‑am gândit mult, înainte să adorm, cât de necioplit l‑
