― Într‑o trăsură de catifea neagră!
― Da, zisei eu. Iar domnişoara Estella - nepoata ei, cred - îi dădea prăjiturele şi vin pe fereastra trăsurii, pe o farfurie de aur. Şi toţi trei aveam vin şi prăjiturele
pe farfurii de aur. Şi eu m‑am suit în spatele trăsurii, ca să mănânc porţia mea, fiindcă aşa mi‑a zis ea să fac.
― Mai era şi altcineva acolo? întrebă domnul Pumblechook.
― Patru câini, răspunsei.
― Mari sau mici?
― Uriaşi, zisei eu. Şi se băteau pe patru cotlete de viţel puse într‑un coşuleţ
de argint.
Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară din nou unul la altul, amuţiţi de uimire. Eram de‑a dreptul în delir - ca un martor care, torturat, recunoaşte orice - şi le‑aş fi spus tot ce mi‑ar fi trecut prin cap.
― Unde era trăsura asta, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă sora mea.
― În odaia domnişoarei Havisham.
Făcură din nou ochii mari unul la altul.
― Dar n‑avea cai, am adăugat eu acest amănunt salvator, înlăturând în ultima clipă patru armăsari cu valtrapuri, pe care aveam o poftă nebună să‑i înham.
― E cu putinţă una ca asta, unchiule? întrebă doamna Joe. Ce vrea să spună
băiatul ăsta?
― Păi, să‑ţi spun eu cum vine asta, doamnă, făcu domnul Pumblechook.
Părerea mea este că stătea într‑o lectică. Ştii, e zănatică... zănatică rău... destul de zănatică să‑şi petreacă zilele într‑o lectică.
― Tu ai văzut‑o vreodată în lectică, unchiule? întrebă doamna Joe.
― Cum aş fi putut, răspunse el, silit să recunoască, de vreme ce n‑am văzut
‑o în viaţa mea? Niciodată n‑am dat ochii cu ea!
― Dumnezeule, unchiule! Dar, totuşi, ai vorbit cu ea?
― Păi, parcă nu ştii, zise domnul Pumblechook, că, atunci când am fost la ea, am fost condus până în faţa uşii sale, iar uşa a rămas deschisă şi ea mi‑a vorbit prin uşă?! Să nu‑mi spui că nu ştiai de treaba asta, doamnă! În orice caz, băiatul a fost acolo să se joace. De‑a ce te‑ai jucat, băiete?
― Ne‑am jucat cu steaguri, răspunsei.
Vă rog să luaţi seama că sunt şi acum uluit de mine însumi, când îmi aduc aminte de minciunile pe care le‑am îndrugat atunci.
― Steaguri! se auzi sora mea ca un ecou.
― Da, întării eu. Estella flutura un steag albastru şi eu unul roşu, iar domnişoara Havisham flutura unul spuzit peste tot cu steluţe de aur, pe geamul uşii trăsurii. După aceea, ne‑am agitat toţi trei săbiile deasupra capului şi am strigat „Ura!”.
― Săbii!... repetă sora mea. De unde aţi luat săbiile?
― Dintr‑un dulap, zisei eu. Şi‑am mai văzut acolo şi pistoale... şi dulceaţă...
şi pastile. Şi nu venea nici o geană de lumină de afară în odaie, ci toată era luminată numai cu lumânări.
― Foarte adevărat, doamnă, zise domnul Pumblechook, dând din cap cu gravitate. Chiar aşa stau lucrurile, căci asta am putut vedea cu ochii mei.
Apoi, amândoi s‑au holbat la mine, iar eu, cu un supărător aer de naivitate pe faţă, m‑am holbat la ei mototolindu‑mi cu mâna dreaptă cracul drept al pantalonilor.
Dacă mi‑ar mai fi pus şi alte întrebări, sigur m‑aş fi dat de gol, căci fusesem
tot timpul pe punctul de a spune că era şi un balon în grădină şi aş fi riscat să fac această afirmaţie, dacă n‑aş fi şovăit asupra alegerii născocirilor, adică între acest balon neobişnuit şi un urs mare în fabrica de bere. Ei, însă, erau atât de adânciţi în comentarea minunilor pe care li le înfăţişasem, încât am scăpat basma curată. Subiectul îi mai pasiona şi când Joe s‑a întors de la muncă, dornic să bea o cană cu ceai. Văzându‑l, sora mea, mai mult ca să‑şi descarce propria‑
i minte decât să‑i satisfacă lui curiozitatea, îi povesti aşa‑zisele mele peripeţii.
Ei bine, când îl văzui pe Joe că îşi deschide larg ochii albaştri şi îi roteşte prin toată bucătăria, într‑o neajutorată uluire, mă copleşi mustrarea de cuget, dar numai în ceea ce‑l privea pe el, căci de ceilalţi doi nu‑mi păsa nici cât negru sub unghie. Numai faţă de Joe mă socoteam un mic monstru, în vreme ce se porniseră tustrei să discute ce foloase avea să‑mi aducă faptul că făcusem cunoştinţă cu domnişoara Havisham şi că mă bucurasem de atenţia sa deosebită. Nu se îndoiau nici o clipă că domnişoara Havisham va face „ceva”
pentru mine - singura necunoscută era forma pe care acest „ceva” avea s‑o ia.
Sora mea se aştepta la vreo „proprietate”. Domnul Pumblechook înclina către o sumă frumuşică, datorită căreia aş fi putut să devin ucenic într ‑o ramură
importantă a negoţului - să zicem, în negoţul de grâu şi seminţe, de pildă. Joe se făcu de ruşine, căci le oferi strălucita sugestie că aş fi putut să fiu cadorisit cu unul dintre câinii care se băteau pentru cotletele de viţel.
― Dacă un cap sec nu poate veni cu o idee mai bună decât asta, zise sora mea, şi dacă mai ai vreo treabă de făcut, ar fi mai bine să te duci s‑o termini!
Joe ieşi.
