― Ce zici că‑i ăla? mă întrebă ea, şi îmi arătă cu bastonul. Ăla de colo, unde sunt pânzele de păianjen?
― Nu pot să‑mi dau seama ce este, doamnă.
― Este un tort mare! Un tort de mireasă! Al meu!
Îşi roti privirile prin încăpere cu ochi sticloşi, apoi îmi ceru, sprijinindu‑se de mine şi scuturându‑mi umărul cu mâna:
― Hai, hai, hai! Plimbă‑mă, plimbă‑mă!
Din aceasta, am tras concluzia că munca pe care trebuia s‑o fac era s‑o plimb pe domnişoara Havisham de jur împrejurul camerei. Ca atare, am pornit imediat şi, cum ea se sprijinea de umărul meu în timp ce mergeam, aveam un pas săltat, care ar fi putut trece drept o imitare a mersului trăsurii domnului Pumblechook (bazată pe felul în care ajunsesem prima oară sub acel acoperiş).
Nu avea destulă vlagă în trup şi, după puţin timp, îmi zise:
― Mai încet!
Cu toate acestea, am mers mai departe, cu o viteză ce asculta de valurile de nerăbdare care o cuprindeau, şi, din când în când, îşi încleşta spasmodic mâna de umărul meu şi îşi muşca buzele, făcându‑mă să cred că mergeam repede pentru că şi gândurile sale alergau cu repeziciune.
După o vreme, îmi zise:
― Cheam‑o pe Estella!
Atunci, am ieşit pe palier şi i‑am strigat numele, la fel cum făcusem şi prima oară. Când se ivi lumina pe care o purta, m‑am întors la domnişoara Havisham şi am pornit din nou în jurul camerei.
Şi dacă Estella ar fi venit singură să asiste la spectacolul cursei noastre, tot m‑aş fi simţit îndeajuns de stingherit. Dar, cum venise împreună cu cele trei doamne şi cu domnul pe care îi văzusem în odaia de jos, nu mai ştiam ce să fac.
M‑aş fi oprit, din politeţe, dar domnişoara Havisham m‑a scuturat de umăr şi am continuat să ne plimbăm - eu simţindu‑mă foarte ruşinat, pentru că mă temeam că vor crede că eu fusesem cu ideea.
― Draga mea domnişoară Havisham, zise domnişoara Sarah Pocket. Ce bine arăţi!
― Ba nu arăt bine, replică domnişoara Havisham. Sunt gălbejită şi numai piele şi os.
Camilla înflori când domnişoara Pocket suferi această respingere şi murmură, de parcă o compătimea înduioşată pe domnişoara Havisham:
― Vai de sufleţelul ei, sărmana! Cu siguranţă că nu te poţi aştepta să arate bine, biata de ea. Ce idee!
― Dar dumneata ce mai faci? zise domnişoara Havisham către Camilla.
Cum în momentul acela ajunseserăm aproape de Camilla, fireşte că am dat să mă opresc, numai că domnişoara Havisham nu voi să se oprească. Am trecut mai departe şi ‑ am simţit că, pentru Camilla, devenisem din cale ‑ afară de nesuferit.
― Mulţumesc, domnişoară Havisham, răspunse ea, fac cât de bine pot, cum era de aşteptat în situaţia mea.
― Ei, de ce, ce‑ai păţit? întrebă domnişoara Havisham cu deosebită asprime.
― Nimic, nu merită să vorbesc despre asta, răspunse Camilla. Nu aş vrea să
fac paradă de sentimentele mele, dar am început să mă gândesc la dumneata noaptea, mai des ca de obicei.
― Atunci, nu te mai gândi la mine, i‑o întoarse domnişoara Havisham.
― Uşor de spus! comentă Camilla, înăbuşindu‑şi cu delicateţe un suspin, în vreme ce buza de sus începu să‑i tremure, iar ochii i se umplură de lacrimi.
Raymond mi‑e martor cât ghimbir şi câte săruri sunt silită să iau noaptea.
Raymond mi‑e martor ce spasme nervoase am în picioare. Dar sunt obişnuită să
am spasme nervoase şi sughiţuri atunci când îmi fac griji pentru cei pe care îi iubesc. Dacă aş putea să fiu mai nepăsătoare şi mai puţin simţitoare, aş avea o digestie mai bună şi nişte nervi de fier. De bună seamă că mi‑ar plăcea să fiu aşa.
Dar să nu mă mai gândesc noaptea la tine... ce idee!
Şi aici, urmă o izbucnire în lacrimi.
Am dedus că acel Raymond pe care‑l pomenise, şi despre care înţelesesem că
era gentlemanul de faţă, trebuia să fie domnul Camilla. El îi sări în ajutor în momentul acela, zicându‑i, cu glas consolator şi măgulitor:
― Camilla, draga mea, este bine ştiut că sentimentele tale faţă de familie te macină atât de tare, încât ţi‑au scurtat şi un picior.
― Nu sunt de părere, interveni atunci doamna serioasă, a cărei voce n‑o auzisem decât o singură dată, că a te gândi la o persoană înseamnă să ai mari pretenţii de la ea, draga mea.
Domnişoara Sarah Pocket, pe care acum o vedeam mai bine - o femeie în
vârstă, măruntă şi uscată, negricioasă şi zbârcită, cu o faţă micuţă, care părea făcută din coji de nucă, şi o gură largă, ca de pisică, atâta doar că nu avea mustăţi -, sprijini această opinie, zicând şi dregându‑şi glasul:
― Nu, într‑adevăr, draga mea. Hm!...
― Este destul de uşor să te gândeşti, adăugă doamna serioasă.
― Nimic mai uşor, înţelegi? încuviinţă domnişoara Sarah Pocket.
