Făţarnicul acela mizerabil de Pumblechook dădu iarăşi din cap şi zise, cu un râs plin de îngâmfare:

― Este mai mult de atât, doamnă! Şi mai bine! Zi mai departe, Joseph!

― Atunci, ca să‑i punem capăt, zise Joe cu încântare, întinzându‑i surorii mele punga, sunt douăzeci şi cinci de guinee.

― Sunt douăzeci şi cinci de guinee, doamnă! repetă ca un ecou cea mai josnică dintre canalii, Pumblechook, ridicându‑se ca să‑i strângă mâinile surorii mele. Şi nu este mai mult decât meritul dumitale, aşa cum am spus‑o ori de câte ori mi s‑a cerut părerea. Îţi doresc să te bucuri de aceşti bani!

Dacă afurisitul s‑ar fi oprit aici, vina sa ar fi fost îndeajuns de gravă, dar şi

‑a înrăutăţit situaţia ţinând morţiş să mă ia în custodie, pretinzând dreptul de a fi protectorul meu, ceea ce depăşi cu mult toate celelalte ticăloşii de mai înainte.

― Acuma, ştiţi şi voi, Joseph şi nevasta ta, zise domnul Pumblechook, apucându‑mă de braţ, deasupra cotului, că eu sunt unul dintre aceia care întotdeauna merg până la capăt în ceea ce am început. Băiatul trebuie dat la ucenicie cu orice preţ. Acesta este drumul pe care l‑aş vedea eu. La ucenicie cu orice preţ!

― Dumnezeu ştie, unchiule Pumblechook, zise sora mea, înşfăcând banii, că

îţi suntem profund îndatoraţi!

― Nu‑i vorba despre mine, doamnă, răspunse ticălosul negustor de grâne.

Plăcerea tot plăcere rămâne. Însă pe băiatul acesta, ştii şi dumneata, trebuie să‑

l dăm ca ucenic. Am spus că o să mă ocup de acest lucru şi‑o să vedeţi că n‑am spus decât adevărul.

Judecătoria se afla în aceeaşi clădire cu primăria oraşului, la o aruncătură

de băţ de casa lui Pumblechook, aşa că, neîntârziat, am luat‑o cu toţii cu asalt, ca să‑i fiu dat lui Joe ca ucenic în faţa judecătorilor. Am spus că am luat‑o cu asalt, dar adevărul este că eu am fost îmbrâncit înăuntru de Pumblechook, întocmai ca şi când aş fi fost prins furând din buzunare sau dând foc la vreo şură.

Şi chiar aceasta fu impresia tuturor în tribunal - că fusesem prins în flagrant delict -, căci, în vreme ce Pumblechook mă împingea de la spate prin mulţime, i

‑am auzit pe câţiva întrebând: „Ce‑a făcut?” şi pe alţii zicând: „O fi el mic, dar are mutră de ticălos, nu‑i aşa?”. O persoană cu înfăţişare blândă şi binevoitoare chiar mi‑a înmânat o broşură, împodobită cu o gravură în lemn, înfăţişând un tânăr răufăcător atârnat de o perdea de lanţuri, despre care ai fi putut jura că

este vitrina unui cârnăţar, şi având titlul: De citit în celula mea.

Sala de judecată era un loc ciudat, cu nişte bănci mai înalte decât cele din biserică, cu oameni aplecaţi peste pupitre, privind în jos, cu onorata instanţă

(unul purta o perucă pudrată) tolănită în jilţuri, cu braţele încrucişate, ba prizând tabac, ba trăgând un pui de somn, ba scriind sau citind ziare şi cu nişte portrete negricioase şi lăcuite pe pereţi, pe care ochiul meu, lipsit de simţ artistic, le privi ca pe nişte amestecuri de aluat întărit şi ipsos.

Într‑un colţ al acestei săli, contractul meu a fost semnat şi parafat în bună

regulă, iar eu „dat la ucenicie” - domnul Pumblechook ţinându‑mă în tot timpul cât dură această operaţiune, de parcă, pregătindu‑ne să mergem la eşafod, voiam să punem la punct câteva formalităţi mărunte.

După ce am ieşit şi am scăpat de băieţii care se bucuraseră din cale‑afară la gândul că aveau să mă vadă schingiuit în public şi care rămaseră tare dezumflaţi descoperind că rubedeniile mele mă înconjurau mulţumite, ne‑am întors acasă

la Pumblechook. Atunci, sora mea se înflăcără într‑o asemenea măsură pe seama celor douăzeci şi cinci de guinee, încât ţinu morţiş să sărbătorim acel chilipir printr‑o masă la „Mistreţul albastru”, şi îl trimise pe domnul Pumblechook să‑i aducă şi pe soţii Hubble şi pe domnul Wopsle cu trăsura lui.

Toţi erau chitiţi să sărbătorească, dar cât de tristă a fost ziua aceea pentru mine! Pentru minţile tuturor celor de faţă, motivul din pricina căruia numai eu nu împărtăşeam buna lor dispoziţie părea de neînţeles. Mai rău încă, toţi mă

întrebau, din timp în timp - adică ori de câte ori nu aveau nimic altceva de făcut

-, de ce nu mă bucuram şi eu. Şi ce altceva puteam răspunde atunci, decât că se înşelau, fiindcă, de fapt, eram bucuros, deşi nu eram!

Oricum, ei erau oameni în toată firea şi aveau felul lor de a privi lucrurile, şi

nu se sfiiră s‑o facă. Pungaşul de Pumblechook, care se împăuna cu rolul său de binefăcător căruia i se datora întreaga reuşită, se aşezase acum de‑a dreptul în capul mesei şi, când le vorbi celorlalţi despre intrarea mea la ucenicie -

pomenind, cu răutate, faptul că eram pasibil de închisoare, dacă aş fi jucat cărţi, aş fi băut băuturi spirtoase, aş fi fost plecat până la ore târzii sau m‑aş fi înhăitat cu ticăloşi sau m‑aş fi lăsat purtat în alte soiuri de isprăvi asemănătoare, care, după cum era formulat contractul meu, erau privite ca inevitabile - mă aşeză în picioare, pe un scaun de lângă el, ca să‑i slujesc drept exemplu viu al spuselor sale.

Singurele lucruri pe care mi le mai amintesc de la marea petrecere sunt că

nu m‑au lăsat să mă duc la culcare şi că, ori de câte ori mă vedeau că aţipeam, mă trezeau şi‑mi cereau să mă bucur. Şi apoi că, seara târziu, domnul Wopsle ne

‑a blagoslovit cu Oda lui Collins, aruncându‑şi la pământ sabia însângerată cu un bubuit de tunet, încât un chelner veni şi spuse: „Negustorii de dedesubt vă

trimit salutări, dar zic că nu e revoluţie”. Că toţi erau foarte veseli pe drumul spre casă şi cântau O, frumoasă doamnă!, domnul Wopsle ţinând basul şi proclamând, cu o voce teribil de puternică (drept răspuns neghiobului care dirija această bucată muzicală în cel mai neruşinat chip cu putinţă), că el era omul cu plete ninse fluturând în vânt şi că el era, dintre toţi, cel mai slăbit pelerin mergând pe calea lui.

La sfârşit, îmi amintesc că, atunci când am ajuns în mica mea odaie de culcare, eram pur şi simplu sleit de oboseală şi aveam convingerea de nezdruncinat că nu‑mi va plăcea niciodată meseria lui Joe. Îmi plăcuse cândva, dar acum era altă poveste.

Capitolul XIV

Cel mai cumplit lucru este să‑ţi fie ruŞine de casa ta. Poate că la mijloc se află o amară nerecunoştinţă, iar pedeapsa pentru un astfel de păcat este bine meritată - dar eu sunt dovada că e un lucru greu de îndurat.

Acasă n‑a însemnat niciodată un loc foarte plăcut pentru mine, din pricina izbucnirilor surorii mele. Însă Joe sfinţise acea locuinţă, iar eu crezusem în ea.

Crezusem că salonaşul nostru pentru musafiri era cel mai elegant salon; crezusem că uşa din faţă era un portal misterios al Templului Onoarei, a cărei solemnă deschidere se omagia prin jertfa orătăniilor fripte; crezusem în bucătărie ca într‑un spaţiu onorabil, deşi deloc luxos; crezusem în fierărie ca în calea luminoasă către bărbăţie şi independenţă. În numai un an, totul se schimbase.

Acum, toate mi se păreau grosolane şi de rând, şi nu le‑aş fi lăsat pe domnişoara Havisham şi pe Estella să le vadă nici în ruptul capului.

Cât din nerecunoştinţa mea se datora propriei mele greşeli, cât domnişoarei Havisham şi cât surorii mele, nu mai are importanţă acum nici pentru mine, nici pentru altcineva. Schimbarea se înfăptuise în mine. Bine sau rău, de iertat sau nu, se înfăptuise.

Odinioară, îmi închipuiam că, în momentul în care îmi voi sufleca mânecile şi voi intra în fierărie, ca ucenic al lui Joe, voi fi demn şi fericit. Acum, când visul devenise aievea, nu mai simţeam decât că eram plin de praf de la pulberea cărbunilor mărunţiţi şi că purtam zilnic povara unor amintiri pe lângă care nicovala era uşoară ca un fulg. Mi s‑a întâmplat, uneori, în viaţă (cum bănuiesc că li se întâmplă multora), să mă simt, o vreme, de parcă o cortină grea căzuse peste toate lucrurile care mă interesau şi care îmi stârneau închipuirea, rupându

‑mă de orice altceva în afară de suferinţa deznădăjduită. Niciodată însă cortina nu s‑a lăsat mai grea şi mai întunecată ca în clipa în care mi‑am întrezărit viitorul, desfăşurat înaintea ochilor mei, odată ce intrasem pe noua mea cale, ca ucenic al lui Joe.

Îmi amintesc că, mai târziu, pe la sfârşitul „perioadei” aceleia, obişnuiam să

stau pe lângă cimitir, în serile de duminică, în pragul nopţii, comparându‑mi viitorul cu priveliştea mlaştinilor bătute de vânturi şi descoperind unele asemănări între ele, gândindu‑mă cât de netede şi de joase erau amândouă şi cum amândouă aveau câte o cărare necunoscută, câte o pâclă la fel de neguroasă, şi, dincolo de ele, câte o mare. Am fost, de altfel, aproape tot atât de amărât în cea dintâi zi de muncă a mea ca ucenic ca şi în cea din urmă. Dar sunt fericit la gândul că nu i‑am şoptit niciodată lui Joe vreo vorbă de nemulţumire cât timp a durat contractul meu. Şi acesta este aproape singurul lucru de care mă

bucur că‑l ştiu despre mine în legătură cu perioada respectivă.

Căci, deşi mi s‑ar putea atribui meritul de a fi perseverat, acest merit nu‑mi aparţine, ci îi revine în întregime lui Joe. Nu pentru că‑mi ţineam eu cuvântul dat, ci pentru că Joe şi‑l ţinea pe al său n‑am fugit de acasă să mă fac soldat sau marinar. Nu pentru că aveam eu un puternic simţ al virtuţilor hărniciei, ci pentru că Joe avea un puternic simţ al acestora, am muncit cu o râvnă mulţumitoare, în pofida neîncrederii din suflet. Nu‑i cu putinţă de desluşit până unde ajunge înrâurirea unui om cinstit şi conştiincios asupra tuturor celorlalţi, dar se poate afla cât îl influenţează el pe cel de alături, şi eu ştiu foarte bine că orice lucru bun care mi s‑a întâmplat în timpul uceniciei mele a venit de la mulţumirea simplă a lui Joe şi nu de la năzuinţele neliniştite care mă tulburau pe mine.

Cine‑ar putea spune ce anume voiam? Cum aş putea spune eu, când n‑am ştiut‑o niciodată? Mă îngrozeam la gândul că, într‑un ceas rău, tocmai când voi arăta mai plin de funingine şi mai de rând, îmi voi ridica ochii şi o voi vedea pe Estella privind înăuntrul fierăriei printr ‑ una din ferestrele de lemn. Eram urmărit de spaima că, mai devreme sau mai târziu, ea mă va găsi, cu faţa şi mâinile negre, îndeplinind partea cea mai brută a îndeletnicirii mele şi va triumfa, dispreţuindu‑mă. Adeseori, după lăsarea întunericului, când trăgeam la foale pentru Joe şi cântam împreună Bătrânu’ Clem şi îmi aminteam cum obişnuiam să‑l cânt cu domnişoara Havisham şi cu Estella, mi se părea că văd în foc chipul Estellei, cu părul ei încântător fluturând în vânt şi privindu‑mă cu ochii ei batjocoritori. Deseori, în astfel de clipe, mă uitam spre găvanele acelea de noapte neagră din perete, pe care le închipuiau ferestrele de lemn, şi aveam impresia că

o zăream tocmai când îşi ferea capul şi credeam că venise, în cele din urmă.

După aceea, când intram în casă şi ne aşezam la masă, locul şi mâncarea mi se păreau mai de rând ca niciodată şi în străfundul sufletului meu nerecunoscător mă simţeam mai ruşinat ca niciodată de casa mea.

Capitolul XV