‑o îngrijească, până când, din fericire, se întâmplă un eveniment care se dovedi pentru noi un prilej foarte nimerit de a ieşi din încurcătură. Sora bunicii domnului Wopsle dobândi iertarea Bisericii pentru obiceiul de a trăi, de care se dezbără, iar Biddy deveni o membră a familiei noastre.

Să fi fost la vreo lună după ce sora mea îşi făcuse din nou apariţia în bucătărie, când Biddy veni la noi, cu o cutie bălţată, care conţinea toate bunurile sale pământeşti, şi deveni o binecuvântare pentru gospodăria noastră. Mai presus de toate, o binecuvântare pentru Joe, căci sărmanul om cumsecade era amarnic descumpănit din pricina faptului că avea mereu în faţa ochilor lenta descompunere a nevestei sale şi căpătase obiceiul ca, seara, în vreme ce o îngrijea, să se întoarcă una‑două spre mine şi să‑mi spună, cu ochii săi albaştri înotând în lacrimi:

― Ce femeie frumoasă a fost înainte, Pip!

Deoarece Biddy o luă numaidecât în primire, de parcă ar fi făcut asta din copilărie, Joe reuşi, într‑o oarecare măsură, să se bucure de pacea de acum din viaţa lui şi începu să iasă mult mai des până la „Luntraşii voioşi”, o schimbare care îi făcu foarte bine. Tipic pentru oamenii care lucrează în poliţie, cu toţii îl bănuiseră, mai mult sau mai puţin, pe bietul Joe (deşi el n‑a aflat‑o niciodată) şi împărtăşiseră, până la unul, părerea că avea una dintre cele mai profunde minţi pe care o întâlniseră vreodată.

Cea dintâi victorie a lui Biddy în noua sa funcţie a fost să rezolve o problemă

care mă depăşise cu totul. Încercasem din răsputeri să‑i dau de cap, dar în zadar.

Iată despre ce era vorba.

Sora mea mâzgălea pe tăbliţă tot timpul o literă care aducea cu un T bizar şi apoi se îndârjea să ne atragă atenţia asupra acesteia ca fiind un lucru pe care şi

‑l dorea cu tot dinadinsul. Degeaba încercasem să‑i aduc toate lucrurile care începeau cu „t”, de la tingire până la tablou şi tavă. În cele din urmă, îmi încolţi în minte gândul că semnul acela semăna cu un ciocan şi, când îi strigai din răsputeri acel cuvânt la ureche, sora mea începu să bată în masă ca să‑şi arate, bucuroasă, încuviinţarea. Aşadar, i‑am adus, pe rând, toate ciocanele care se găseau în casa noastră, dar fără folos. Apoi, m‑am gândit la o cârjă, fiindcă forma

acesteia era foarte asemănătoare cu a ciocanului, şi am împrumutat una din sat, arătându‑i‑o surorii mele, plin de încredere. Dar, când o văzu, clătină din cap cu atâta înverşunare încât ne‑am temut că, în starea sa de slăbiciune şi şubrezenie, o să‑şi scrântească gâtul.

Când sora mea descoperi că Biddy era foarte ageră şi o înţelegea repede, semnul misterios reapăru pe tăbliţă. Biddy îl privi cu atenţie, îmi ascultă

lămuririle, se uită gânditoare la sora mea, se uită gânditoare şi la Joe (care întotdeauna era reprezentat pe tăbliţă cu iniţiala numelui său) şi dădu fuga în fierărie. Joe şi cu mine o urmarăm.

― Păi, bineînţeles! strigă Biddy cu faţa luminată de bucurie. Nu vedeţi? El este!

Orlick, fără nici o îndoială! Sora mea nu‑şi mai aducea aminte cum îl cheamă şi nu‑l putea numi decât prin ciocanul său. I‑am spus că voiam să vină

până în bucătărie, la care el şi‑a lăsat fără grabă ciocanul jos, şi‑a şters fruntea cu mâneca, apoi cu şorţul, şi a venit, târşâindu‑şi picioarele ca un vagabond, cu genunchii ciudat de şleampăţi, după care‑l recunoşteam de la o poştă.

Mărturisesc că mă aşteptam s‑o văd pe sora mea denunţându‑l şi că am fost tare dezamăgit de purtarea sa absolut contrară. S‑a dovedit nerăbdătoare să se împace cu el, s‑a arătat foarte mulţumită când împăcarea s‑a produs şi a început să facă semne că vrea să‑i ofere ceva de băut. Îi cerceta expresia feţei de parcă ar fi dorit să se asigure că lui îi făcea plăcere trataţia şi dădea de înţeles, în fel şi chip, că voia să se pună bine cu el, afişând în toate gesturile un aer umil şi spăşit, cum nu mai văzusem decât în purtările copiilor faţă de un stăpân aspru. După

aceea, aproape că nu trecea zi să nu deseneze ciocanul pe tăbliţă şi Orlick să nu

‑şi târască paşii înăuntru, stând prosteşte în faţa ei, de parcă n‑ar fi ştiut mai mult decât mine ce anume trebuia să facă.

Capitolul XVII

Am intrat pe făgașul vieţii mele ca ucenic, din care n‑am ieşit dincolo de graniţele satului şi ale mlaştinii în nici o împrejurare care să merite amintită, decât de ziua mea, când i‑am făcut o nouă vizită domnişoarei Havisham. Am găsit‑o pe domnişoara Sarah Pocket încă îndeplinindu‑şi serviciul la poartă, pe domnişoara Havisham întocmai cum o văzusem ultima oară şi vorbindu‑mi despre Estella aproape în acelaşi fel, dacă nu chiar cu aceleaşi cuvinte, ca şi data trecută. Întrevederea n‑a durat decât vreo câteva minute şi, când mă pregăteam să ies, ea mi‑a dat o guinee şi mi‑a spus să vin din nou, la următoarea mea zi de naştere. Aş putea spune că această vizită a devenit un obicei anual. Am încercat să refuz guineea prima oară, dar n‑am izbutit decât s‑o stârnesc să mă întrebe, foarte supărată, dacă nu cumva mă aşteptam la mai mult. Văzând aceasta, am primit‑o şi n‑am mai zis nimic.

Atât de neschimbată era casa dărăpănată şi mohorâtă, cu lumina gălbuie din odăile cufundate în întuneric, cu năluca veştejită stând în jilţul de la masa de toaletă cu oglindă, încât am avut senzaţia că încremenirea ceasurilor oprise

timpul însuşi în acel lăcaş misterios şi că, în vreme ce eu şi orice altceva din afară

îmbătrâneam, acolo totul rămânea încremenit. Lumina zilei nu pătrundea niciodată în această casă. Nici în gândurile şi amintirile mele, şi nici în realitate.

Acest lucru mă uluia şi, sub influenţa sa, am continuat, în sufletul meu, să‑mi urăsc meseria şi să mă ruşinez de casa mea.

Uşor, uşor, am băgat de seamă o schimbare însemnată la Biddy. Nu mai scâlcia pantofii, călcând pe ei, ci îi încălţa cum trebuie, părul îi devenise strălucitor şi bine pieptănat, mâinile îi erau întotdeauna curate. Nu era frumoasă

- era o fată de rând şi nu se putea asemui cu Estella -, dar era plăcută, sănătoasă

şi blândă. Nu se împlinise încă anul de când stătea la noi (îmi amintesc că ieşise de curând din doliu în clipa în care i‑am observat schimbarea) şi, într‑o seară, mi

‑am zis, în sinea mea, că avea nişte ochi ciudat de gânditori şi de prietenoşi, ochi frumoşi şi plini de bunătate.

Descoperirea am făcut‑o când mi‑am ridicat privirile de la tema cu care mă

căzneam - să copiez dintr‑o carte nişte fraze pe care voiam să le învăţ pe de rost, ca să progresez astfel în ambele direcţii deodată, printr‑un soi de stratagemă de lucru - şi am văzut că Biddy urmărea cu atenţie ce făceam. Mi‑am lăsat tocul jos, iar Biddy s‑a oprit şi ea din cusut, fără să lase ghergheful deoparte.

― Biddy, am zis eu, cum reuşeşti? Ori eu sunt foarte prost, ori tu eşti foarte deşteaptă.

― Ce anume reuşesc?... Nu ştiu, răspunse Biddy, zâmbindu‑mi.

Se descurca de minune cu întreaga noastră gospodărie, dar nu vorbeam de această pricepere, deşi asta‑mi făcea gândul încă şi mai surprinzător.

― Cum reuşeşti, Biddy, zisei eu, să înveţi tot ce învăţ şi eu şi să fii mereu în pas cu mine?

Începusem să fiu tare mândru de ştiinţa mea, căci îmi foloseam guineea primită în dar de ziua mea pentru învăţătură şi puneam deoparte majoritatea banilor de buzunar pentru cheltuieli asemănătoare - cu toate că astăzi nu mă

îndoiesc că, la preţul acela, puţinul pe care îl ştiam era de‑a dreptul piperat.

― Asta te pot întreba şi eu pe tine, zise Biddy, cum de reuşeşti?

― Ba nu, pentru că, de fiecare dată când vin seara de la fierărie, oricine poate vedea că mă întorc la carte. Dar tu nu te întorci niciodată la carte, Biddy.

― Pesemne că se prinde repede de mine, ca tusea, zise Biddy liniştită şi îşi văzu mai departe de cusut.

Continuându‑mi gândul, m‑am lăsat pe spate în scaunul meu, m‑am uitat la Biddy, care cosea înainte, cu capul aplecat într‑o parte, şi am ajuns la concluzia că era o fată de‑a dreptul extraordinară. Pentru că, îmi adusei aminte, în momentul acela, cât de bine stăpânea toate numirile din meşteşugul nostru şi toate numele diferitelor operaţii şi ale diverselor unelte din fierărie. Pe scurt, tot ce ştiam eu ştia şi Biddy. Teoretic, era deja un fierar la fel de bun ca şi mine, dacă

nu chiar mai bun.

― Tu eşti unul dintre oamenii aceia, Biddy, zisei eu, care, de pe urma fiecărei întâmplări, ştiu să tragă cât mai multe foloase. N‑ai avut nici o ocazie prielnică

înainte de a veni aici şi uite cât de multe ştii acum!

Biddy mă privi o clipă şi‑apoi îşi întoarse ochii la cusutul ei.

― Biddy! strigai eu în culmea mirării. Doamne, plângi?...

― Nu, nu plâng, zise Biddy, ridicându‑şi ochii şi râzând. Ce te face să crezi

asta?

Ce altceva m‑ar fi putut face să cred asta, dacă nu sclipirea unei lacrimi picurându‑i pe lucrul său de mână? Am rămas tăcut, amintindu‑mi ce cal de bătaie fusese biata fată, până când sora bunicului domnului Wopsle îşi înfrânase prostul obicei de a trăi, la care ar face bine să renunţe şi alţi oameni. Mi‑am amintit de condiţiile fără speranţă de care fusese înconjurată, în prăvălioara jalnică, şi în jalnica, micuţa şi gălăgioasa şcoală de seară, cu jalnica povară a liotei de găligani nepricepuţi, pe care Biddy trebuia mereu s‑o care în spate. M‑

am gândit că până şi în vremurile acelea nenorocite a existat în ea, îmbobocit, ceea ce înflorise acum, fiindcă atunci când dădusem de greu mă întorsesem, nemulţumit de mine, către Biddy ca să mă ajute, de parcă era de la sine înţeles că

putea s‑o facă.