― Ei, şi‑acum, cât fac patruzeci şi trei de pence?

La care i‑am răspuns, după o matură chibzuinţă:

― Nu ştiu.

Şi eram atât de scos din răbdări, că aproape mă îndoiesc şi acum că ştiam de fapt.

Domnul Pumblechook îşi bătea capul ca să mă silească să vorbesc, şi zise:

― Oare patruzeci şi trei de pence fac, de pildă, şapte şilingi, şase pence şi trei farthing?

― Da! răspunsei eu.

Şi, cu toate că sora mea îmi trase numaidecât o scatoalcă, fu nespus de plăcut pentru mine să văd că răspunsul îi dăduse peste cap gluma domnului Pumblechook, retezându‑i scurt avântul.

― Băiete! Cum arată domnişoara Havisham? reîncepu domnul Pumblechook, după ce‑şi reveni, încrucişându‑şi strâns mâinile pe piept şi bătându‑şi din nou capul.

― Foarte înaltă şi oacheşă, zisei eu.

― Aşa arată, unchiule? întrebă sora mea.

Domnul Pumblechook închise ochii a încuviinţare, de unde, dintr‑odată, mi

‑am dat seama că n‑o văzuse niciodată pe domnişoara Havisham, care nu arăta nici pe departe aşa.

― Buuun! făcu domnul Pumblechook, încrezut. Aşa trebuie să‑l iei! Mi se pare că începem să‑l strunim, nu‑i aşa, doamnă?

― Cu siguranţă, unchiule, răspunse doamna Joe. Mai bine l‑ai fi strunit dumneata de la bun început - ştii atât de bine cum să‑l iei!

― Acum, fii atent, băiete! Ce făcea astăzi, când ai intrat tu la ea? întrebă

domnul Pumblechook.

― Stătea, răspunsei eu, într‑o trăsură de catifea neagră.

Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară cu ochi mari unul la altul -

cum era şi cazul - şi repetară într‑un glas:

― Într‑o trăsură de catifea neagră!

― Da, zisei eu. Iar domnişoara Estella - nepoata ei, cred - îi dădea prăjiturele şi vin pe fereastra trăsurii, pe o farfurie de aur. Şi toţi trei aveam vin şi prăjiturele

pe farfurii de aur. Şi eu m‑am suit în spatele trăsurii, ca să mănânc porţia mea, fiindcă aşa mi‑a zis ea să fac.

― Mai era şi altcineva acolo? întrebă domnul Pumblechook.

― Patru câini, răspunsei.

― Mari sau mici?

― Uriaşi, zisei eu. Şi se băteau pe patru cotlete de viţel puse într‑un coşuleţ

de argint.

Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară din nou unul la altul, amuţiţi de uimire. Eram de‑a dreptul în delir - ca un martor care, torturat, recunoaşte orice - şi le‑aş fi spus tot ce mi‑ar fi trecut prin cap.

― Unde era trăsura asta, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă sora mea.

― În odaia domnişoarei Havisham.

Făcură din nou ochii mari unul la altul.

― Dar n‑avea cai, am adăugat eu acest amănunt salvator, înlăturând în ultima clipă patru armăsari cu valtrapuri, pe care aveam o poftă nebună să‑i înham.

― E cu putinţă una ca asta, unchiule? întrebă doamna Joe. Ce vrea să spună

băiatul ăsta?

― Păi, să‑ţi spun eu cum vine asta, doamnă, făcu domnul Pumblechook.

Părerea mea este că stătea într‑o lectică. Ştii, e zănatică... zănatică rău... destul de zănatică să‑şi petreacă zilele într‑o lectică.

― Tu ai văzut‑o vreodată în lectică, unchiule? întrebă doamna Joe.

― Cum aş fi putut, răspunse el, silit să recunoască, de vreme ce n‑am văzut

‑o în viaţa mea? Niciodată n‑am dat ochii cu ea!

― Dumnezeule, unchiule! Dar, totuşi, ai vorbit cu ea?

― Păi, parcă nu ştii, zise domnul Pumblechook, că, atunci când am fost la ea, am fost condus până în faţa uşii sale, iar uşa a rămas deschisă şi ea mi‑a vorbit prin uşă?! Să nu‑mi spui că nu ştiai de treaba asta, doamnă! În orice caz, băiatul a fost acolo să se joace. De‑a ce te‑ai jucat, băiete?

― Ne‑am jucat cu steaguri, răspunsei.

Vă rog să luaţi seama că sunt şi acum uluit de mine însumi, când îmi aduc aminte de minciunile pe care le‑am îndrugat atunci.

― Steaguri! se auzi sora mea ca un ecou.

― Da, întării eu. Estella flutura un steag albastru şi eu unul roşu, iar domnişoara Havisham flutura unul spuzit peste tot cu steluţe de aur, pe geamul uşii trăsurii. După aceea, ne‑am agitat toţi trei săbiile deasupra capului şi am strigat „Ura!”.

― Săbii!... repetă sora mea. De unde aţi luat săbiile?

― Dintr‑un dulap, zisei eu. Şi‑am mai văzut acolo şi pistoale... şi dulceaţă...

şi pastile. Şi nu venea nici o geană de lumină de afară în odaie, ci toată era luminată numai cu lumânări.

― Foarte adevărat, doamnă, zise domnul Pumblechook, dând din cap cu gravitate. Chiar aşa stau lucrurile, căci asta am putut vedea cu ochii mei.