că aş putea protesta. Ca un soi de răzvrătit, înţelegi?
Mă pregăteam să‑i dau replica printr‑o întrebare şi reuşisem să spun „De ce...” când Joe mă opri.
― Stai puţin. Ştiu ce vrei să zici, Pip. Stai puţin! Nu tăgăduiesc că sora ta tabără pe noi ca tătarii, uneori. Nu tăgăduiesc că ne dă pe spate şi apoi ne face chisăliţă. În momentele acelea, când îşi iese din fire, Pip, zise Joe coborându‑şi vocea până la o şoaptă înăbuşită şi aruncând o privire furişă către uşă,
sinceritatea mă sileşte să‑mi dezleg limba şi să admit că este o urgie!
Joe rosti acest cuvânt de parcă ar fi început cu pe puţin o duzină de U‑uri mari.
― De ce nu mă răzvrătesc? Asta voiai să mă întrebi când te‑am întrerupt, Pip?
― Da, Joe.
― Ei bine, zise Joe trecându‑şi vătraiul în mâna stângă, ca să‑şi poată
mângâia perciunii - şi, ori de câte ori se deda acestei blajine îndeletniciri, ştiam că
nu mai am nici o speranţă -, sora ta are o fire de stăpân. O fire de stăpân!
― Ce înseamnă asta? l‑am întrebat eu, trăgând nădejde că o să reuşesc să‑i reţin atenţia.
Însă Joe mă lămuri mai repede decât mă aşteptasem şi mă încuie pe dată, cu o demonstraţie circulară, răspunzându‑mi cu o privire fixă:
― Ea.
Apoi, când izbuti să‑şi smulgă ochii din privirea fixă şi se întoarse la perciunii lui, continuă:
― Iar eu nu am o fire de stăpân. Mai cu seamă, Pip, - şi ţin să ţi‑o spun cât se poate de serios, bătrâne - că mi‑a ajuns s‑o văd pe biata maică‑mea, o femeie spetindu‑se, trudind ca un rob, până‑i ieşea sufletul, fără o clipă de răgaz în toate zilele vieţii ei, aşa că mi‑e cumplit de teamă să greşesc nefăcând ce se cuvine faţă de o femeie, deci mai bine greşesc pe partea cealaltă, ducând‑o eu mai puţin bine. Mi‑ar plăcea să fi fost eu singurul în capul căruia să se spargă toate, mi‑ar plăcea să nu existe nici o „scărmănătoare” pentru tine, bătrâne. Mi‑ar plăcea să le pot lua eu pe toate în seama mea! Dar astea sunt suişurile şi coborâşurile şi loviturile sorţii, Pip, şi nădăjduiesc c‑ai să treci tu cu bine peste toate necazurile.
Aşa necopt cum eram, cred că din seara aceea am dobândit o nouă admiraţie pentru Joe. De atunci, am fost egali; ce‑i drept, egali fuseserăm noi şi înainte, dar, după seara aceea, în momentele de linişte, când stăteam şi mă uitam la Joe, gândindu‑mă la viaţa lui, aveam un nou sentiment: ştiam că îl respect din adâncul sufletului.
― Oricum, zise Joe, ridicându‑se să mai pună un lemn pe foc, uite că
pendula noastră olandeză şi‑a văzut de drum, şi acum se pregăteşte să bată de opt, iar ea nu s‑a întors încă! Sper că iapa unchiului Pumblechook n‑a călcat pe
‑o bucată de gheaţă, să cadă grămadă.
Doamna Joe îl însoţea, uneori, pe unchiul Pumblechook, în zilele de târg, ca să‑l ajute să cumpere lucruri dintr‑acelea trebuincioase într‑o casă, pentru alegerea cărora este nevoie de mintea unei femei - căci unchiul Pumblechook era holtei şi n‑avea deloc încredere în servitorii săi. Tocmai fusese o zi de târg, iar doamna Joe plecase într‑una din aceste expediţii.
Joe aprinse din nou focul şi mătură vatra, apoi ne duserăm amândoi la uşă, pândind zgomotul trăsurii. Era o noapte geroasă şi uscată, cu vânt tăios şi chiciură îngheţată. Un om ar fi murit, cu siguranţă, în noaptea aceea, dacă ar fi stat în mlaştini, m‑am gândit eu. Şi am privit în sus, la stele, şi mi‑am imaginat cât de cumplit ar fi să‑şi ridice cineva ochii la ele, în timp ce murea degerat, şi să
nu găsească nici un ajutor, nici milă în toată puzderia de licăriri.
― Auzi că vine iapa, zise Joe, sună precum clopotele!
Zgomotul potcoavelor ei pe drumul îngheţat bocnă era ca o muzică şi iapa se apropia într‑un trap mai vioi decât de obicei. Am scos un scăunel afară, pentru ca doamna Joe să poată coborî din trăsură, şi‑am aţâţat focul, ca să se vadă
fereastra luminată, apoi ne‑am mai rotit o dată ochii prin bucătărie, să nu fi rămas ceva neaşezat la locul lui. După ce am sfârşit cu aceste pregătiri, au ajuns şi ei, înfofoliţi până la ochi. Doamna Joe coborî numaidecât, iar unchiul Pumblechook se dădu şi el jos, la fel de repede, acoperindu‑şi iapa cu o pătură, apoi intrarăm cu toţii în bucătărie, aducând odată cu noi atât de mult aer rece încât toată căldura focului păru să piară.
― Ei, zise doamna Joe, dezbrăcându‑se grăbită şi emoţionată, şi împingându
‑şi boneta pe spate, care‑i rămase atârnând de panglici pe umeri. Dacă nici în seara asta băiatul ăsta n‑o să fie recunoscător, atunci n‑o să mai fie niciodată!
Încercam să arăt cel mai recunoscător băiat cu putinţă, deşi n‑aveam nici cea mai mică idee de ce trebuia să‑mi iau această înfăţişare.
― Numai să sperăm, zise sora mea, că n‑o să fie ţinut să huzurească. Tare mi
‑e teamă c‑aşa va fi.
― Nu‑i stă în obicei, doamnă, zise domnul Pumblechook. Ştie ea mai bine cum trebuie.
Ea? M‑am uitat la Joe, întrebând din buze şi sprâncene: „Ea?” Joe îmi întoarse privirea, întrebând din buze şi sprâncene: „Ea?” Sora mea îl surprinse în timp ce făcea acest gest, iar el începu să‑şi treacă dosul palmei pe sub nas cu aerul său împăciuitor, obişnuit în astfel de ocazii, şi se uită la ea.
― Ei? zise sora mea în stilul ei arţăgos. La ce te holbezi? A luat foc casa?
― …Cineva vorbea, se încumetă politicos Joe, despre o persoană numită „ea”.
― Păi, şi? N‑ar trebui să‑i zic ea, mă rog? zise sora mea. Numai dacă nu‑i spui tu domnişoarei Havisham „el”. Şi mă îndoiesc c‑ai să îndrăzneşti vreodată.
― Domnişoara Havisham din oraş? întrebă Joe.
― Mai e vreo altă domnişoară Havisham şi în afara oraşului? replică sora mea. Vrea ca băiatul ăsta să se ducă şi să se joace acasă la ea. Şi bineînţeles că se va duce. Şi‑o să facă bine să se joace acolo, zise sora mea, clătinând din cap către mine, în semn de încurajare să fiu din cale‑afară de vioi şi jucăuş, ca să nu mi ţi
‑l joc eu!
Auzisem despre domnişoara Havisham din oraş - toată lumea, pe‑o rază de câteva mile, auzise despre domnişoara Havisham din oraş - ca fiind o femeie putred de bogată şi rea, care locuia într‑o casă mare şi mohorâtă, baricadată
împotriva hoţilor, şi care dusese o viaţă foarte singuratică.
