În cele din urmă, ne oprirăm la uşa unei încăperi, iar fata îmi zise:

― Intră aici!

I‑am răspuns, mai mult intimidat decât din politeţe:

― După dumneavoastră, domnişoară.

La aceasta, ea îmi replică:

― Nu fi caraghios, băiete! Eu nu intru.

Apoi se îndepărtă dispreţuitoare şi, ceea ce era mai rău, luând cu ea şi lumânarea.

Situaţia era foarte neplăcută - eram de‑a dreptul speriat. Însă, cum singurul lucru ce‑mi mai rămăsese de făcut era să bat la uşă, am bătut şi dinăuntru mi s

‑a răspuns să intru. Aşadar, am intrat şi m‑am trezit într‑o încăpere destul de mare, puternic luminată cu nişte lumânări de ceară. Nici o rază de lumină de afară nu pătrundea înăuntru. Era o cameră de toaletă, cum am presupus după

mobilier, deşi mare parte din acesta avea forme şi utilizări necunoscute pentru

mine. Dar ceea ce‑ţi sărea în ochi era o masă, acoperită cu o pânză şi împodobită

cu o oglindă, drept pentru care am dedus, de la prima privire, că era masa de toaletă a unei doamne.

N‑aş putea spune dacă aş mai fi putut identifica acest obiect, în cazul în care nu s‑ar fi aflat nici o doamnă adevărată aşezată în faţa ei. Într‑un fotoliu, cu un cot sprijinit de masă şi cu tâmpla lăsată în palmă, stătea cea mai ciudată lady pe care o văzusem sau pe care aveam s‑o văd vreodată.

Era îmbrăcată în veşminte din stofe scumpe - satinuri, dantele şi mătăsuri -

toate de culoare albă. Şi pantofii îi erau albi. Avea un voal alb, lung, prins în păr şi lăsat pe spate, şi flori de mireasă în păr, deşi părul îi era alb. Nişte giuvaiere sclipitoare scânteiau la gâtul şi pe mâinile sale, iar câteva alte bijuterii scânteiau risipite pe masă. Veşminte mai puţin strălucitoare decât rochia cu care era îmbrăcată şi cufere pe jumătate pline zăceau împrăştiate pretutindeni. Nu‑şi terminase încă toaleta, căci încălţase doar un pantof - celălalt era pe masă, lângă

mâna ei -, voalul îi era doar pe jumătate aranjat, nu‑şi pusese încă nici ceasul cu lanţ, şi câteva dantele, care trebuiau să ‑ i împodobească decolteul, stăteau printre celelalte bijuterii, laolaltă cu batista, mănuşile, câteva flori şi o carte de rugăciuni, toate îngrămădite de‑a valma în jurul oglinzii.

N‑am descoperit toate aceste amănunte din primele clipe, dar în acele prime momente am reţinut mai multe decât aş fi bănuit. Însă am văzut că toate lucrurile dinaintea ochilor mei, care voiau să fie albe, fuseseră albe cu mult timp în urmă şi că acum îşi pierduseră strălucirea, se ponosiseră şi se îngălbeniseră.

Am văzut că mireasa, îmbrăcată în rochie de nuntă, albise ca rochia şi ca florile, şi nu‑i mai rămăsese altă strălucire decât aceea a ochilor săi, duşi în fundul capului. Am văzut că rochia aceea îmbrăcase, odinioară, trupul împlinit al unei femei tinere şi că trupul pe care atârna acum se topise, rămânând numai piele şi os. Odată fusesem dus la un bâlci, ca să văd o figură de ceară lugubră, reprezentând nu mai ştiu care personalitate zăcând pe catafalc. Altă dată, am fost dus la una dintre bisericile vechi din mlaştini, ca să văd un schelet, în cenuşa unui veşmânt bogat, care fusese dezgropat dintr‑un cavou aflat sub pardoseala bisericii. Acum mi se părea că figura de ceară sau scheletul căpătaseră ochi întunecaţi, care se mişcau şi se uitau la mine. Aş fi ţipat, dacă aş fi îndrăznit.

― Cine e? întrebă doamna de la masă.

― Pip, doamnă.

― Pip?

― Băiatul din partea domnului Pumblechook, doamnă... venit... să se joace.

― Apropie‑te, hai să te văd! Vino mai aproape!

Atunci când am stat în faţa ei, ocolindu ‑ i privirea, am observat toate obiectele din jur în amănunţime şi am băgat de seamă că ceasul se oprise la ora nouă fără douăzeci de minute, iar pendula din cameră se oprise şi ea tot la nouă

fără douăzeci.

― Uită‑te la mine, zise domnişoara Havisham. Nu ţi‑e frică de o femeie care n

‑a mai văzut lumina zilei de când te‑ai născut tu?

Cu părere de rău mărturisesc că nu m‑am dat înapoi să răspund cu o minciună gogonată:

― Nu.

― Ştii ce ating aici? zise ea, punându‑şi amândouă mâinile, una peste alta,

în partea stângă a pieptului.

― Da, doamnă.

Gândul m‑a dus la flăcăul din mlaştină.

― Ei, ce ating?

― Inima dumneavoastră.

― Zdrobită!

Rosti cuvântul însoţindu‑l cu o privire pătrunzătoare şi apăsându‑l pătimaş, cu un zâmbet fantomatic, în care se strecura şi un soi de mândrie. După care şi

‑a mai ţinut câteva clipe mâinile la piept, apoi le‑a desprins încet, de parcă se făcuseră de plumb.

― Sunt obosită, zise domnişoara Havisham. Vreau distracţie şi m‑am săturat de oameni în toată firea. Joacă‑te!

Cred că şi cititorii cei mai înclinaţi să mă critice vor recunoaşte că ar fi fost greu să‑l pui pe vreun sărman băiat să facă altceva, în lumea asta mare, mai cu neputinţă de făcut, în asemenea împrejurări.

― Îmi vin câteodată nişte idei nebuneşti, continuă ea, şi una dintre acestea este că vreau să văd pe cineva jucându‑se. Hai, hai! şi făcu un gest nerăbdător cu degetele de la mâna dreaptă. Joacă‑te, joacă‑te, joacă‑te!

Pentru o clipă, de frica pedepselor surorii mele, pe care le şi vedeam înaintea ochilor, îmi trecu prin minte gândul să pornesc în jurul odăii imitând mersul trăsurii domnului Pumblechook. Însă nu mă simţii în stare să susţin prea mult o asemenea reprezentaţie, aşa că renunţai şi mă oprii, uitându‑mă la domnişoara Havisham, atitudine pe care bănuiesc că ea a luat‑o drept încăpăţânare, pentru că mă întrebă, după ce ne măsurarăm o vreme din priviri:

― Eşti morocănos şi îndărătnic?

― Nu, doamnă, îmi pare foarte rău pentru dumneavoastră şi îmi pare foarte rău că nu mă pot juca în clipa aceasta. Dacă vă veţi plânge de mine, o să am necazuri cu sora mea... de aceea, m‑aş fi jucat, dacă aş fi putut. Dar tot ce este aici e atât de nou pentru mine, atât de ciudat şi atât de frumos... atât de trist...

M‑am oprit, temându‑mă să spun prea multe, dacă nu cumva spusesem deja, şi ne‑am uitat din nou unul la altul.

Înainte să‑mi vorbească, îşi întoarse ochii de la mine şi se uită la rochia pe care o purta, la masa de toaletă şi apoi la chipul ei din oglindă.

― Atât de nou pentru el, murmură ea, atât de vechi pentru mine. Atât de ciudat pentru el, atât de obişnuit pentru mine. Atât de trist pentru amândoi!

Cheam‑o pe Estella!

Cum se uita mai departe la chipul ei din oglindă, am crezut că vorbea pentru sine şi nu m‑am mişcat.

― Cheam‑o pe Estella! repetă ea, aruncându‑mi scurt o privire. Asta poţi să