am dus la muncă şi m‑am apucat de meseria pe care o am şi acum, care ar fi fost şi meseria lui, de altfel, dacă şi‑ar fi făcut‑o, şi am muncit destul de mult, crede

‑ mă, Pip. Cu vremea, am ajuns în stare să‑l întreţin şi pe el şi l‑am întreţinut până când a murit, lovit de aploplexie. Şi am vrut să pun să se scrie pe piatra lui de mormânt aşa: „Chiar dacă s‑a purtat urât, Aminteşte‑ţi, cititorule, ce inimă

bună a avut.”

Joe recită acest cuplet cu atâta mândrie neascunsă şi atâta grijă pentru claritate, încât mă făcu să‑l întreb dacă îl compusese el însuşi.

― Eu l‑am făcut, zise Joe, eu singur. L‑am făcut cât ai clipi. A fost ceva ca atunci când, dintr‑o singură lovitură de baros, scoţi o potcoavă în toată regula. N

‑am mai fost atât de surprins în toată viaţa mea - nu‑mi venea să cred în ascuţimea minţii mele - să‑ţi spun drept, cu greu mi‑a venit a crede că într‑

adevăr a venit din ascuţimea minţii mele. Cum îţi spuneam, Pip, voiam să pun să

se cioplească versurile astea pe lespedea lui, dar poezia costă bani, oricum ai ciopli‑o, cu litere mai mici sau mai mari. Aşa că nu s‑a mai scris. Ca să nu‑ţi mai zic despre ciocli! Mama a avut nevoie de toţi banii pe care îi pusesem eu deoparte pentru treburile astea. O ducea rău cu sănătatea, era chiar la pământ. N‑a întârziat să‑l urmeze pe tata, sărmana, şi, în cele din urmă, i‑a venit timpul să se bucure de odihna veşnică.

Ochii albaştri ai lui Joe se umeziră puţin - şi‑i frecă, întâi pe unul, apoi pe celălalt, în cel mai nesănătos şi neplăcut mod, cu măciulia mânerului vătraiului.

― Mi‑a fost tare urât, zise Joe, să stau aici singur, şi atunci am cunoscut‑o pe sora ta. Să ştii de la mine, Pip - Joe se uită hotărât în ochii mei, parcă bănuind că n‑o să fiu de acord cu el - sora ta este o femeie frumoasă.

Fără voia mea, mi‑am întors ochii spre foc, cuprins în mod vădit de îndoială.

― Oricare‑ar fi părerea familiei sau a lumii despre ea, Pip, sora ta este - şi Joe îşi însoţi fiecare cuvânt de o bătaie de vătrai în grătarul vetrei - o... femeie...

frumoasă!...

Nu mi‑a trecut prin cap nimic mai bun de zis decât:

― Mă bucur că gândeşti aşa, Joe.

― Şi eu, răspunse Joe, prinzându‑mi vorbele din zbor. Eu mă bucur că

gândesc aşa, Pip. Un pic de roşeaţă a pielii sau o neînsemnată chestiune de oase,

pe ici, pe colo... ce înseamnă asta pentru mine?

Eu comentai, cu perspicacitate, că, dacă pentru el nu însemna nimic, atunci nici pentru restul lumii nu avea ce să însemne.

― Neîndoielnic! încuviinţă Joe. Tocmai asta e. Ai dreptate, bătrâne. Când am cunoscut‑o pe sora ta, se vorbea mult despre cum te creştea ea pe palme. Foarte frumos din partea ei, zicea toată lumea, şi eu ziceam la fel cu toată lumea. Cât despre tine, continuă Joe, cu o mutră schimonosită de parcă ar fi văzut într‑

adevăr ceva nesuferit, dacă ţi‑ai fi putut da seama, ca mine, ce nevolnic şi ce jigărit erai, Dumnezeule, ţi‑ai fi făcut cea mai proastă părere despre tine!

Nu tocmai încântat de asta, i‑am zis:

― Lasă, Joe, nu‑ţi face griji din cauza mea.

― Dar eu mi‑am făcut griji, Pip, răspunse el, cu o naivitate drăgăstoasă.

Când i‑am propus surorii tale să fim împreună şi să facem strigările de nuntă la biserică, în momentul în care a fost şi ea dornică şi gata să vină aici, la fierărie, i

‑am spus: „Şi adu‑l şi pe bietul copilaş cu tine. Dumnezeu să‑l binecuvânteze pe bietul copilaş” - aşa i‑am spus surorii tale -, „că e loc destul şi pentru el la fierărie!”

Am izbucnit în plâns şi i‑am cerut iertare, sărindu‑i de gât, iar Joe lăsă

vătraiul să‑i cadă din mână ca să mă poată îmbrăţişa, zicând:

― Întotdeauna o să fim cei mai buni prieteni, nu‑i aşa, Pip? Nu plânge, bătrâne!

După această mică întrerupere, Joe reluă:

― Ei, vezi tu, Pip, uite‑aşa am ajuns noi aici! Cam aşa s‑a întâmplat, şi acum iată‑ne aici! Dar, Pip, când m‑oi lua tu pe mâna ta, să mă înveţi carte - şi‑ţi spun dinainte că sunt grozav de greu de cap, cel mai greu de cap din lume -, doamna Joe nu va trebui să bage de seamă ce vrem să facem. Trebuie s‑o facem, cum să

‑ţi spun, pe furiş. De ce pe furiş? Păi, o să‑ţi spun eu de ce, Pip.

Ridicase din nou vătraiul de jos, fără de care mă îndoiesc că şi‑ar fi putut continua demonstraţia.

― Sora ta e stăpânitoare.

― E stăpânitoare, Joe?

M‑am speriat, căci întrezăream, tulbure, explicaţia şi, mi‑e teamă că trebuie să adaug, speranţa că Joe n‑o mai aproba, din pricina lorzilor‑amirali sau a tezaurului.

― Se dă în vânt după guvernare, zise Joe. Adică, vreau să spun, să ne stăpânească pe noi, pe tine şi pe mine.

― A!

― Şi n‑ar fi deloc de acord să aibă cunoscători de carte prin casă, continuă

Joe, şi, mai ales, n‑ar fi deloc de acord să fiu eu un cunoscător de carte, de teamă

că aş putea protesta. Ca un soi de răzvrătit, înţelegi?

Mă pregăteam să‑i dau replica printr‑o întrebare şi reuşisem să spun „De ce...” când Joe mă opri.

― Stai puţin. Ştiu ce vrei să zici, Pip. Stai puţin! Nu tăgăduiesc că sora ta tabără pe noi ca tătarii, uneori. Nu tăgăduiesc că ne dă pe spate şi apoi ne face chisăliţă. În momentele acelea, când îşi iese din fire, Pip, zise Joe coborându‑şi vocea până la o şoaptă înăbuşită şi aruncând o privire furişă către uşă,

sinceritatea mă sileşte să‑mi dezleg limba şi să admit că este o urgie!

Joe rosti acest cuvânt de parcă ar fi început cu pe puţin o duzină de U‑uri mari.

― De ce nu mă răzvrătesc? Asta voiai să mă întrebi când te‑am întrerupt, Pip?

― Da, Joe.

― Ei bine, zise Joe trecându‑şi vătraiul în mâna stângă, ca să‑şi poată

mângâia perciunii - şi, ori de câte ori se deda acestei blajine îndeletniciri, ştiam că

nu mai am nici o speranţă -, sora ta are o fire de stăpân. O fire de stăpân!