Celălalt, sforţându‑se să rânjească batjocoritor - cu toate că nu reuşi să‑şi stăpânească nervii cât să‑i dea gurii sale o expresie lămurită -, se uita când la soldaţi, când peste mlaştini, când în sus, spre cer, dar, fără nici o îndoială, nu privea către cel ce vorbea.
― Îl vedeţi? continuă puşcăriaşul meu. Vedeţi ce nemernic e? Îi vedeţi ochii ăştia, de om de nimic, care dă din colţ în colţ? Aşa s‑a uitat şi la proces, când am fost judecaţi amândoi. Niciodată nu s‑a uitat la mine!
Celălalt, muşcându‑şi necontenit buzele uscate şi rotindu‑şi neîncetat ochii, ba în jurul lui, ba în depărtări, îl privi, în cele din urmă, pentru o clipă, pe vorbitor, spunând:
― N‑am ce să văd la tine! cu o ocheadă cumva în zeflemea către mâinile încătuşate.
În momentul acela, puşcăriaşul meu păru că turbează de‑a dreptul de furie neputincioasă şi, dacă nu l‑ar fi ţinut soldaţii, s‑ar fi năpustit asupra lui.
― Nu v‑am spus eu, zise atunci celălalt puşcăriaş, că m‑ar fi omorât, dacă ar fi putut?
Şi toată lumea putu să vadă că tremura de frică şi că pe buze i se iviseră nişte stropi ciudaţi de spumă albă, ca fulgii de zăpadă.
― Gata cu vorbăria! zise sergentul. Aprindeţi torţele!
În timp ce unul dintre soldaţi, care căra un coş în loc de puşcă, îngenunche să‑l deschidă, puşcăriaşul meu privi pentru prima oară la cei din jurul lui şi dădu cu ochii de mine. Coborâsem din spinarea lui Joe când ajunseserăm pe marginea şanţului, şi nu mai făcusem nici o mişcare de atunci. M‑am uitat la el cu înflăcărare când mă fixă, şi am dat uşurel din mâini, clătinând din cap. Pândisem momentul să‑i prind privirea, ca să încerc să‑l asigur de nevinovăţia mea. Nu mi
‑era deloc limpede dacă mi‑a priceput intenţia, căci mi‑a aruncat o privire pe care n‑am înţeles‑o - totul s‑a petrecut într‑o singură clipă. Însă, şi de s‑ar fi uitat la mine un ceas sau o zi întreagă, chipul lui nu mi s‑ar fi părut mai cu luare
‑aminte ca în clipa aceea.
Soldatul cu coşul scăpără curând amnarul şi aprinse vreo trei sau patru torţe, una pentru el şi celelalte pentru restul tovarăşilor săi. Fusese aproape întuneric mai înainte, dar acum se întunecase de‑a binelea şi, nu peste multă
vreme, avea să fie beznă deplină. Înainte să plecăm din locul acela, patru soldaţi, aşezaţi în cerc, traseră câte două focuri în aer. Îndată după aceea am văzut şi alte torţe aprinzându‑se, în depărtare, înapoia noastră, şi altele, în mlaştină, de partea cealaltă a râului.
― În regulă, zise sergentul. Să mergem!
Nu făcurăm decât vreo câţiva paşi, când trei tunuri îşi sloboziră încărcătura pe deasupra capetelor noastre, cu aşa un bubuit de mi se păru că‑mi plesneşte ceva înăuntrul urechii.
― Sunteţi aşteptaţi pe vas, zise sergentul către puşcăriaşul meu. Au aflat că
veniţi. Nu rări pasul, omule. Ţine‑aproape!
Cei doi erau duşi, la o oarecare distanţă unul de altul, înconjuraţi de câte un grup de paznici. Acum îl ţineam pe Joe de mână, iar el purta una dintre torţe.
Domnul Wopsle ar fi vrut să ne întoarcem acasă, dar Joe era hotărât să rămână
până la sfârşit, aşa că am continuat să mergem cu ceilalţi. Păşeam de‑acum pe un drum destul de bun, care, în cea mai mare parte, se ţinea de firul apei, abătându‑se doar din când în când, încrucişându‑se cu vreun şanţ, care avea pe marginea lui câte o moară de vânt micuţă şi un stăvilar înecat de noroi. Când priveam în jurul meu, puteam vedea celelalte lumini venind după noi. Torţele pe care le purtam aruncau pete mari, învăpăiate, pe cărare, şi mi se părea că le văd şi pe acestea fumegând şi pâlpâind. În rest, nu desluşeam nimic prin bezna groasă. Făcliile încălzeau aerul din jurul nostru cu vâlvătaia răşinei lor, iar cei doi prizonieri păreau bucuroşi de acest lucru, în vreme ce şontâcăiau, înconjuraţi de puşti. Nu puteam merge prea repede, căci amândoi şchiopătau. De altfel, erau atât de vlăguiţi, încât de vreo două sau trei ori a trebuit să ne oprim ca să‑şi mai tragă sufletul.
După aproape o oră de mers, am ajuns la o baracă grosolană din lemn, lângă
un debarcader mic. În baracă era o santinelă, care ne ceru parola. Sergentul îi răspunse. Apoi, am intrat. Înăuntru duhnea a tutun şi a var ud, ardea un foc bun şi se vedeau o lampă, un rastel cu puşti, o tobă şi un lung cadru de pat, din lemn, ca un uriaş storcător de rufe fără calandru, în care puteau încăpea doisprezece soldaţi o dată. Cei trei sau patru soldaţi care stăteau întinşi pe el, înveliţi cu mantalele lor, nu se arătară foarte interesaţi de sosirea noastră - îşi ridicară doar capetele, aruncându‑ne nişte priviri somnoroase, după care se culcară la loc.
Sergentul întocmi un soi de raport, însemnă ceva într ‑ un registru şi apoi deţinutul pe care eu l‑am numit „celălalt puşcăriaş” fu ales să plece, împreună cu paznicii săi, cel dintâi la vas.
Puşcăriaşul meu nu s‑a mai uitat niciodată la mine, după acea singură
privire despre care v‑am vorbit. Cât stătu în baracă, rămase tăcut în faţa focului, ridicându‑şi, pe rând, câte un picior pe grătar ca să‑l încălzească şi uitându‑se la el, dus pe gânduri, de parcă se compătimea pentru necazurile din ultima vreme.
Deodată, se întoarse către sergent şi anunţă:
― Aş vrea să declar ceva în legătură cu evadarea mea. Ar putea scuti unele persoane de‑a fi bănuite laolaltă cu mine.
― Poţi să spui ce vrei, răspunse sergentul, stând în picioare şi privindu‑l rece, cu braţele încrucişate, dar nu ţi se cere să vorbeşti aici. O să ai prilejul să
vorbeşti până te saturi şi să tot auzi despre asta, până se încheie toată povestea, ştii doar.
― Ştiu, dar asta‑i altă mâncare de peşte, e o treabă aparte. Omul nu poate să
flămânzească, cel puţin, eu nu pot. Am luat nişte haleală din satul de colo... de după biserică, afară din mlaştină.
― Vrei să spui că ai furat, zise sergentul.
― Da, şi o să‑ţi spun şi de unde. De la fierar.
― I‑auzi! zise sergentul, făcând ochii mari la Joe.
― I‑auzi, Pip! zise Joe, făcând ochii mari la mine.
― Erau doar nişte resturi, nimic mai mult, şi un strop de tărie, şi o plăcintă.
― S‑a întâmplat să vă lipsească vreo plăcintă, domnule fierar? îl întrebă
sergentul aparte pe Joe.
― Nevasta mea văzuse asta, chiar în momentul în care aţi intrat dumneavoastră pe uşă. Îţi aminteşti, Pip?
― Aha! zise puşcăriaşul meu, întorcându‑şi ochii întunecaţi către Joe şi fără
