să fi găsit ceva, după care pornirăm spre inima mlaştinii, ieşind pe poarta laterală
a cimitirului. O lapoviţă nesuferită, mânată de vântul dinspre răsărit, începu să
ne izbească drept în faţă, iar Joe mă luă în cârcă.
Acum, odată ce ne aflam în pustietatea înfricoşătoare, pe unde lor nici nu le dădea prin minte că trecusem cu vreo opt sau nouă ore mai devreme şi îi văzusem pe amândoi fugarii ascunzându‑se, m‑am gândit, pentru prima oară, cu o groază
de nespus, că, dacă aveam să‑i înconjurăm, puşcăriaşul meu va crede că eu îi adusesem pe soldaţi acolo. Mă întrebase dacă eram un împeliţat de trădător şi‑
mi spusese că n‑aş fi fost altceva decât un pui de copoi însetat de sânge, dacă m
‑aş fi alăturat celor care îl hăituiau. Oare nu avea să creadă că eram deopotrivă
un împeliţat gata să înşele şi un pui de copoi, şi că îl trădasem?
Însă nu mai avea nici un rost să‑mi pun această întrebare. Mă aflam deja acolo, în cârca lui Joe, şi tot acolo se afla şi Joe, sărind peste şanţuri ca un vânător şi îndemnându‑l pe domnul Wopsle să nu se poticnească în nasul lui roman şi să ţină pasul cu noi. Soldaţii mergeau înainte, înşiraţi pe o linie acoperind o arie destul de largă, păstrând o oarecare distanţă între ei.
Străbăteam mlaştinile în direcţia pe care apucasem şi eu la început şi de la care mă abătusem din pricina ceţii. Acum ceaţa fie nu se lăsase încă, fie o risipise deja vântul. În strălucirea stinsă şi roşiatică a asfinţitului, fanalul, spânzurătoarea, întăriturile fortului şi malul celălalt al râului se vedeau ca în palmă, deşi înmuiate toate într‑o culoare apoasă şi plumburie.
Cu inima bătându‑mi ca un ciocan într‑o fierărie, cocoţat pe umerii largi ai lui Joe, mă uitam în toate părţile, ca să descopăr vreo urmă de puşcăriaş. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Domnul Wopsle mă băgase de vreo câteva ori în sperieţi cu pufnelile şi respiraţia lui grea, dar mă obişnuisem cu acest zgomot şi acum îl puteam deosebi de cele ale ţintei urmărite. Am tresărit îngrozit când mi s
‑a părut că aud pila încă hârşâind - dar era numai talanga unei oi. Oaia s‑a oprit din păscut şi s‑a uitat sfioasă la noi, iar suratele din jurul ei, ferindu‑şi capetele de vânt şi de lapoviţă, ne‑au ţintuit cu o privire piezişă, de parcă ne‑ar fi socotit pe noi răspunzători pentru pacostea aceea de vreme. Dar, în afară de aceste lucruri şi de tremurul asfinţitului din fiecare fir de iarbă, nimic nu tulbura încremenirea lugubră a mlaştinilor.
Soldaţii continuau să înainteze către vechiul fort, iar noi îi urmam, la mică
distanţă, când toţi deodată ne‑am oprit, căci ajunsese până la noi, purtat pe aripile vântului şi‑ale ploii, un strigăt prelung. Acesta se repetă. Venea de la mare depărtare, dinspre răsărit, dar se auzea lung şi tare. Ba nu, păreau să fie două
sau trei glasuri înălţate deodată, dacă erai în stare să desluşeşti ceva în amestecul acela nedesluşit de sunete!
Auzind acest strigăt, sergentul îşi chemase oamenii aflaţi aproape de el şi ţinea sfat cu ei cu voce joasă, când Joe şi cu mine venirăm lângă ei. După ce mai ciulirăm urechile încă o dată, şi Joe, care desluşise bine strigătele, şi domnul Wopsle, care nu le desluşise, ajunseră la aceeaşi concluzie - erau mai multe glasuri. Sergentul, om dintr‑o bucată, ordonă să nu se răspundă în nici un fel strigătului, şi schimbă planul de bătaie, astfel încât oamenii lui să înainteze către locul cu pricina din două părţi deodată, în pas alergător. Prin urmare, am luat‑o la dreapta, către răsărit, iar Joe porni atât de iute, încât a trebuit să‑l strâng cu toată puterea ca să mă ţin în spinarea lui.
Era o adevărată întrecere sau, cum o numi Joe, în singurele vorbe pe care le mai rosti pe toată durata ei, „o vânturare”. Coborând şi urcând maluri, sărind peste zăgazuri şi afundân‑ du‑ne în şanţuri, croindu‑ne drum printre tufele de mărăcini - nimănui nu‑i păsa pe unde o lua. Pe când ne apropiam de locul de unde se striga, devenea din ce în ce mai limpede că nu striga un singur glas.
Uneori, păreau să se oprească şi atunci şi soldaţii se opreau. Când izbucneau din nou, soldaţii porneau mai repede ca înainte, iar noi, după ei. După un timp, ajunserăm atât de aproape, încât auzirăm o voce strigând: „Ucigaşule!” şi cealaltă: „Puşcăriaşi! Evadaţi! Gărzi! Pe aici, la puşcăriaşii fugari!” Apoi, ambele voci păreau că se înăbuşă într‑o încleştare, ca după aceea să izbucnească din nou. Iar când mai auziră şi asta, soldaţii ţâşniră, fugind ca nişte cerbi; la fel şi Joe.
Sergentul era în frunte. Când ajunserăm foarte aproape, zgomotele încetară
ca prin farmec. Doi dintre soldaţi îl urmau pe sergent, nedezlipiţi de el. Armele lor erau încărcate şi duse la ochi în poziţie de tragere, când apărurăm şi noi, ceilalţi.
― Aici sunt amândoi! gâfâi sergentul, luptându‑se într‑un şanţ. Predaţi‑vă!
Fiare sălbatice afurisite! Hai, despărţiţi‑vă!
Apa era vânzolită cu îndârjire, noroiul sărea în toate părţile, răbufneau înjurături, se cărau pumni, până când mai mulţi soldaţi coborâră în şanţ ca să‑l ajute pe sergent şi îi scoaseră târâş, despărţindu‑i, pe puşcăriaşul meu şi pe celălalt. Amândoi sângerau şi horcăiau, înjurau şi se zbăteau. Bineînţeles, îi recunoscusem pe amândoi, de la prima privire.
― Ţineţi minte! zise puşcăriaşul meu, ştergându‑şi sângele de pe faţă cu mâneca sa zdrenţuită şi scuturându‑şi degetele de smocurile de păr smulse celuilalt. Eu l‑am prins! Eu vi‑l predau! Ţineţi minte treaba asta!
― Nu înseamnă mare lucru, la ce bun să ţinem minte? zise sergentul. N‑o să
‑ţi ajute prea mult, omule, căci sunteţi amândoi în aceeaşi oală. Aduceţi cătuşele!
― Nu mă aştept să‑mi prindă mie bine. Nu vreau să‑mi facă mai bine decât îmi face acum! zise puşcăriaşul meu, râzând cu poftă. Eu l‑am prins. Iar el o ştie.
Asta‑i destul pentru mine.
Celălalt puşcăriaş era pământiu la faţă şi, pe lângă vânătăile vechi de pe obrazul stâng, acum părea sfâşiat şi rănit peste tot. Nu ‑ şi putu recăpăta răsuflarea să vorbească decât în clipa în care amândoi fură încătuşaţi, dar continuă să se sprijine de un soldat, ca să nu cadă.
― Ia aminte, soldat... a încercat să mă omoare!...
Acestea fură primele sale cuvinte.
― Am încercat să‑l omor? zise puşcăriaşul meu plin de dispreţ. Am încercat şi n‑am făcut‑o? L‑am prins şi vi l‑am predat, asta am făcut. Nu doar că l‑am
împiedicat să iasă din mlaştini, dar l‑am şi târât până aici - l‑am târât înapoi toată distanţa asta. Dumnealui este un gentleman, dacă nu vă e cu supărare, nemernicul ăsta de aici. Dar acum, pontoanele şi‑au recăpătat gentlemanul, cu ajutorul meu. Să‑l omor? Nici nu merita osteneala să‑l omor, câtă vreme puteam să‑i fac mult mai mult rău şi să‑l trag înapoi până aici!
Celălalt gâfâia în continuare.
― A încercat... a încercat... să... mă omoare. Fiţi... fiţi martori!
― Uite ce e! zise puşcăriaşul meu către sergent. Neajutat de nimeni am şters
‑o de pe vasul deţinuţilor; mi‑am tăiat o trapă în burta lui şi‑am şters‑o. Aş fi putut s‑o şterg, la fel, şi din mlaştinile astea afurisite şi îngheţate... Uită‑te la piciorul meu - n‑ai să vezi nici urmă de fier pe el... Da, aş fi făcut‑o, dacă n‑aş fi descoperit că mai era şi el pe aici. Să‑l las să fie liber? Să‑l las să se folosească de mine ca de o unealtă, iar şi iar? Încă o dată? Nu, nu! Chiar de‑ar fi fost să mor în groapa asta (şi, aici, arată spre şanţ, cu o mişcare largă a mâinilor sale încătuşate), în ultima clipă de viaţă, tot m‑aş fi încleştat de el, de l‑aţi fi găsit, negreşit, prins în strânsoarea mea.
Celălalt puşcăriaş, care, în mod vădit, era îngrozit de tovarăşul său, repetă:
― A încercat să mă omoare! Aş fi fost mort dacă n‑aţi fi venit voi!
― Minte! zise puşcăriaşul meu, cu o sălbatică îndârjire. E un mincinos din născare şi‑o să moară tot un mincinos. Uitaţi‑vă la mutra lui - nu se citeşte limpede pe ea? Hai, să se uite în ochii mei! Îl poftesc s‑o facă, dacă are curaj!
