pentru a profita de ocazia de‑a o vedea pe ea făcând acest lucru. Bătrâna

închiriase o căsuţă ţărănească, în care domnul Wopsle ocupa odaia de la etaj, de unde noi, şcolarii, obişnuiam să‑l auzim, prin tavan, citind cu voce tare, în cel mai plin de demnitate şi mai grozav stil, uneori chiar buşind cu piciorul în duşumea. Era o minciună gogonată că domnul Wopsle ar fi „examinat” şcolarii o dată la trei luni. Ceea ce făcea dumnealui cu acel prilej era să ‑ şi suflece manşetele, să‑şi pomădeze părul şi să ne ţină cuvântarea funebră rostită de Marc

‑Antoniu în faţa trupului neînsufleţit al lui Cezar. Aceasta era întotdeauna urmată de Oda despre Patimi a lui Collins, în care mie îmi plăcea de domnul Wopsle mai cu seamă când întruchipa Răzbunarea, aruncându‑şi sabia mânjită

de sânge ca un trăsnet pe pământ şi apucând trâmbiţa care anunţa războiul cu o privire ucigătoare. Pe atunci încă nu le înţelegeam pe deplin, cum mi s ‑a întâmplat mai târziu în viaţă, când am căzut în mijlocul patimilor şi le‑am comparat cu Collins şi Wopsle, mai degrabă în defavoarea acestor doi domni.

Pe lângă această instituţie de învăţământ, sora bunicului domnului Wopsle mai ţinea, în aceeaşi odaie, o mică prăvălie de mărunţişuri. Habar n‑avea ce marfă zăcea în magazie sau care era preţul vreunuia dintre obiectele de vânzare, dar avea un carneţel soios, pe fundul unui sertar, care‑i servea drept catalog de preţuri. Cu ajutorul acestui oracol, Biddy descurca toate tranzacţiile prăvăliei.

Biddy era strănepoata surorii bunicii domnului Wopsle - mărturisesc că nu sunt în stare să spun ce fel de rudă îi era ea domnului Wopsle. Era orfană ca şi mine; tot ca şi mine, fusese crescută „pe palme”. Din punctul meu de vedere, se remarca mai cu seamă prin extremităţile sale, căci părul îi era întotdeauna nepieptănat, mâinile întotdeauna nespălate şi pantofii întotdeauna scâlciaţi, fiindcă îi călca pe călcâi. Descrierea se vădea nepotrivită o singură zi pe săptămână. Duminica mergea la biserică foarte îngrijită.

Mulţumită râvnei personale şi mai mult cu ajutorul lui Biddy decât al surorii bunicii domnului Wopsle, m‑am luptat din răsputeri cu alfabetul, de parcă ar fi fost un desiş de mărăcini, rămânând din cale‑afară de sleit de puteri şi plin de zgârieturi după fiecare literă. Iar după treaba asta, am căzut drept în mijlocul pârdalnicelor de cifre, nouă la număr, care, în fiecare seară, păreau să

născocească ceva nou ca să‑şi schimbe înfăţişarea, râzându‑şi de strădania mea de a le recunoaşte. Dar, în cele din urmă, am început, pe dibuite şi orbecăind, să

citesc, să scriu şi să socotesc, deşi cât se poate de căznit.

Într‑ o seară, stăteam în colţul căminului cu tăbliţa mea pe genunchi, căznindu‑mă din răsputeri să compun o scrisoare pentru Joe. Cred că era la aproape un an după expediţia noastră din mlaştini, căci mi se părea că trecuse mult timp de atunci, şi era din nou iarnă şi ger. Cu un abecedar lângă vatră, la picioarele mele, ca îndrumar, am izbutit, în vreo două ceasuri, să scrijelesc şi să

mâzgălesc, cu litere de tipar, această epistolă:

„drAgul mEu JO spE c Eşt biNe sĂnĂtO io spE c vo fI curânD îstAre s T învĂţ şiio pe Tine JO şi aTUnci siGur c vom fI fOArte buCUroşi şi cânD io vo fI ceNicuL tĂuJO vom Face mulLTe şoTii creDemă s nUm spUi miE PIP.”

Nu era absolut necesar să comunic cu Joe în scris, având în vedere că el şedea lângă mine şi că eram singuri acasă. Dar i‑am înmânat acest mesaj (cu tăbliţă cu tot), scris de mâna mea, iar Joe l‑a primit ca pe un miracol de erudiţie.

― Măi, Pip, bătrâne! exclamă Joe, căscându‑şi larg ochii albaştri. Ce învăţat mai eşti! Zău că eşti!

― Aş vrea eu să fiu aşa, oftai eu, aruncând o privire spre tăbliţa din mâna lui, cu presimţirea că scrierea mea era cam povârnită.

― Ia te uită, aici e un J, zise Joe, şi un O în toată legea! Aici e un J şi un O, Pip, adică J‑O, adică Joe.

Niciodată nu l‑am auzit pe Joe citind cu voce tare ceva mai lung decât această unică silabă şi, cu o duminică în urmă, la biserică, băgasem de seamă, când, din întâmplare, ţinusem cartea noastră de rugăciuni cu capul în jos, că

acest lucru păruse să nu‑l deranjeze câtuşi de puţin, de parcă ar fi fost ţinută

întocmai cum trebuia. Voind să mă folosesc de acest prilej ca să aflu dacă, atunci când aveam să‑l învăţ pe Joe, trebuia să încep chiar de la început, am spus:

― Dar citeşte restul, Joe!

― Restul, zici, Pip? făcu Joe, uitându‑se peste scrisoare fără grabă şi grijuliu.

Unu, doi, trei. Păi, aici sunt trei de J şi trei de O, adică de trei ori J‑O, e scris de trei ori Joe, Pip!

M‑am aplecat peste umărul lui Joe şi, ajutându‑mă de degetul arătător, i‑

am citit întreaga scrisoare.

― Nemaipomenit! zise Joe când terminai. Chiar eşti un învăţat!

― Cum scrii Gargery, Joe? l‑am întrebat, cu un aer de modestie protectoare.

― Nu‑l scriu deloc, zise Joe.

― Bine, dar să zicem că l‑ai scris.

― Nu se poate zice aşa ceva, răspunse Joe. Cu toate că mă înnebunesc după

citit.

― Serios, Joe?

― Mă înnebunesc! întări Joe. Dă‑mi o carte bună sau un ziar bun, aşază‑mă

în faţa unui foc bun şi nu mai vreau nimic în plus! Dumnezeule, continuă el, după ce‑şi frecă niţel genunchii cu palma, când chiar dai peste un J şi un O şi îţi spui „Uite, în sfârşit un J‑O, adică un Joe”, tii! ce interesant este cititul!

Am tras concluzia din această ultimă mărturisire că învăţătura lui Joe, ca şi motorul cu aburi, era încă în faşă. Continuând ancheta, îl descusui:

― N‑ai mers niciodată la şcoală, Joe, când erai mic ca mine?

― Nu, Pip.

― De ce n‑ai mers niciodată la şcoală, Joe, când erai mic ca mine?

― Ei, Pip! făcu Joe, luând vătraiul şi apucându‑se de ocupaţia lui obişnuită

când era muncit de vreo idee, şi anume să râcâie încet tăciunii dintre barele grătarului. O să‑ţi spun. Tatăl meu, Pip, căzuse în patima beţiei şi, când era ameţit de băutură, o bătea pe mama fără nici o milă. Era aproape singurul lucru pe care îl bătea, de fapt, în afară de mine. Şi pe mine mă bătea, cu o hărnicie care nu era niciodată ajunsă de hărnicia cu care bătea în nicovala lui... Mă asculţi, mă

înţelegi, Pip?

― Da, Joe.

― Prin urmare, maică‑mea şi cu mine am fugit de la taică‑meu de mai multe ori; şi atunci maică‑mea se ducea să muncească şi zicea: „Joe, de‑acum, cu voia Domnului, o să faci şi tu niţică şcoală, băiete” şi mă dădea la şcoală. Dar taică‑

meu era aşa de bun la inimă încât nu se îndura să trăiască fără noi. Aşa că venea după noi, cu o şleahtă întreagă, speriind lumea şi făcând aşa un tărăboi pe la

uşile caselor pe unde stăteam noi încât, de obicei, îi silea pe oameni să nu mai vrea să aibă de‑a face cu noi şi să ne dea pe mâna lui. Atunci, ne lua acasă şi ne bătea pe amândoi. Şi treaba asta, vezi tu, Pip, îmi spuse Joe, făcând o pauză în râcâitul său meditativ în jar şi privindu‑mă în ochi, m‑a tras înapoi de la învăţătură.

― Cu siguranţă Joe, bietul de tine!

― Deşi, nu uita, Pip, zise Joe, atingând măsurat, de vreo două ori, partea de sus a grătarului din vatră cu vătraiul, ca să fim drepţi faţă de toţi şi să‑i dăm fiecăruia după cât merită, tatăl meu avea o inimă bună, pricepi?

Nu pricepeam, dar nu i‑am spus‑o.

― Ei bine, continuă Joe, cineva trebuia să ţină casa, Pip, altminteri, se ducea totul de râpă, pricepi?

Asta pricepeam şi i‑am spus‑o.

― Prin urmare, taică‑meu nu s‑a împotrivit să mă duc la muncă. Aşa că m‑