acestea au fost cuvintele acelei tinere femei: „fără să mai pierzi nici măcar o clipă!”.
Aici, Joe îşi curmă brusc povestirea, şi‑mi dădu de veste că trebuia să‑mi vorbească puţin, iar eu trebuia să mănânc puţin şi des, la ore regulate, chiar dacă aveam sau nu poftă de mâncare, şi să mă supun la tot ceea ce‑mi cerea el să
fac. Aşadar, i‑am sărutat mâna şi am stat liniştit, în vreme ce el se apucase să
ticluiască un bilet pentru Biddy, prin care îi transmitea toată dragostea mea.
De bună seamă, Biddy îl învăţase pe Joe să scrie. Cum stăteam în pat, uitându‑mă la el, în starea mea de slăbiciune, mă podidiră din nou lacrimile de bucurie, văzând mândria cu care se apucase să‑şi scrie misiva. Patul meu, văduvit de draperii, fusese mutat cu mine cu tot în salon, aceasta fiind cea mai aerisită şi cea mai largă odaie, din care fusese luat şi covorul şi care era ţinută
întotdeauna curată şi bine primenită, fie noapte, fie zi. La măsuţa mea de scris, împinsă într‑un colţ şi încărcată cu sticluţe, Joe şedea acum în faţa operei sale.
Mai întâi, îşi alese o pană din suportul de pene, de parcă ar fi căutat într‑o ladă
cu unelte, şi îşi suflecă mânecile de parcă s‑ar fi pregătit să mânuiască o rangă
de fier sau un baros. Trebuia negreşit să se sprijine zdravăn de masă cu cotul stâng şi să‑şi ducă piciorul drept mult înapoi, înainte de a începe, iar când începu, pictă atât de încet fiecare trăsătură de sus în jos, de‑ai fi jurat că avea pe puţin şase picioare lungime, în vreme ce, la fiecare trăsătură de jos în sus, îi puteam auzi pana împroşcând cerneală din belşug. Nu prea ştia locul în care se afla călimara, înşelându‑se tot timpul şi înmuind mereu pana în aer, după care arăta de‑a dreptul mulţumit de rezultat. Din când în când, se poticnea în vreo capcană ortografică, dar, una peste alta, o scoase la capăt într‑adevăr cu bine.
După ce îşi iscăli numele şi îşi mută, cu ajutorul celor două degete arătătoare, o pată de cerneală de pe hârtie în creştetul capului, se ridică şi se învârti în jurul mesei, cercetându‑şi opera din diverse unghiuri, cu o nemărginită mulţumire.
Ca să nu‑l încurc pe Joe vorbindu‑i prea mult, deşi aş fi fost în stare să
vorbesc mult, îmi amânai întrebările despre domnişoara Havisham până a doua zi. Când îl întrebai dacă s‑a însănătoşit, Joe clătină din cap.
― A murit, Joe?
― Păi, vezi tu, bătrâne, zise Joe, pe un ton de mustrare şi încercând să
ajungă la răspuns în paşi mici. N‑aş merge chiar până‑ntr‑acolo încât să spun aşa ceva, căci nu e floare la ureche să spui aşa ceva. Dar ea nu mai este...
― În viaţă, Joe?
― Asta se apropie mai mult de felul în care este, zise Joe. Nu mai este în viaţă.
― A zăcut mult, Joe?
― După ce te‑ai îmbolnăvit tu, a zăcut o vreme pe care tu ai putea‑o numi -
dacă ţi s‑ar cere asta - o săptămână, zise Joe, încă hotărât să nu mă obosească şi să‑mi răspundă la orice întrebare luând‑o pe departe.
― Dragă Joe, ştii ce s‑a întâmplat cu averea ei?
― Ei, bine, bătrâne, zise Joe, din cât se pare, a lăsat‑o prin testament, în cea mai mare parte, vreau să spun că i‑a lăsat‑o domnişoarei Estella. Dar a adăugat un mic co‑ di‑ dic‑ cil, cu mâna ei, cu o zi sau două înainte de accident, lăsându‑i patru mii de lire gheaţă domnului Matthew Pocket. Şi de ce, poate te întrebi tu, la urma urmei, Pip, i‑a lăsat aceste patru mii de lire gheaţă? „Din pricina celor raportate de Pip despre numitul Matthew.” Mi‑a zis Biddy că întocmai aşa era scris, întări Joe, repetând formula testamentară de parcă i‑ar fi făcut o nespusă
plăcere: „raportate despre numitul Matthew”. Patru mii de lire gheaţă, Pip!
N ‑ am descoperit niciodată la ce anume se gândea Joe când hotărâse temperatura celor patru mii de lire, dar asta părea să le crească valoarea în ochii lui, căci repeta cu o desfătare vădită că erau gheaţă.
Această veste mă bucură mult, căci pecetluia cumva singurul lucru bun pe care‑l făcusem. L‑am întrebat pe Joe dacă auzise că vreuna dintre celelalte rude a moştenit ceva.
― Domnişoara Sarah, zise Joe, are douăzeci şi cinci de lire pe an, ca să‑şi cumpere hapuri, din pricină că suferă cu bila. Domnişoara Georgiana are numai douăzeci de lire, plătibile o dată. Doamna... cum le zice animalelor acelora sălbatice cu cocoaşe, bătrâne?
― Cămile? zisei eu, întrebându‑mă de ce oare o fi vrând să ştie.
Joe dădu din cap.
― Doamna Cămile - din care eu înţelesei deodată că se referea la Camilla -
are cinci lire, ca să cumpere nişte lumânări şi să‑şi poată veni în fire când se trezeşte noaptea.
Aceste amănunte grăitoare erau de‑ajuns ca să primesc cu cea mai mare încredere informaţiile lui Joe.
― Şi acum, zise Joe, parcă nu eşti destul de întremat, bătrâne, ca să poţi să
mai înghiţi încă un calup de veşti pe ziua de azi. Bătrânu’ Orlick a spart casa cuiva.
― A cui? întrebai eu.
― Nu că merita, recunosc, dar purtările lui îl făcuseră prea lăudăros, zise Joe în chip de scuză. Totuşi, casa unui englez este castelul său, iar castelele nu trebuie sparte, lăsând la o parte împrejurarea că este război. Şi oricâte metehne
ar fi avut, era un adevărat negustor de grâne şi seminţe.
― Casa lui Pumblechook a fost spartă?
― Întocmai, Pip, zise Joe. Şi i‑au luat sertarul de bani de la tejghea, i‑au luat casa de bani, i‑au băut vinul, i‑au mâncat proviziile, l‑au pălmuit peste obraji, l
‑au tras de nas, l‑au legat de stâlpul patului, i‑au tras o mamă de bătaie, i‑au astupat gura cu seminţe de flori, ca să‑l împiedice să strige. Dar el l‑a recunoscut pe Orlick, aşa că Orlick este acum în închisoarea ţinutului.
Prin astfel de destăinuiri, ajunseserăm să vorbim fără oprelişti. Îmi refăceam greu forţele, însă deveneam, încet, dar sigur, mai puţin nevolnic, iar Joe stătea tot timpul pe lângă mine şi mi se părea că sunt din nou micul Pip.
