― Zice omul, încuviinţă Joe. Are dreptate omul acela?
― Dragă Joe, el întotdeauna are dreptate.
― Ei, bine, bătrâne, zise Joe, atunci mă sprijin pe vorbele tale. Dacă el are întotdeauna dreptate (deşi, una peste alta, mai curând greşeşte), atunci are dreptate şi când spune aşa: Presupunând că vreodată ai păstrat vreo mică
problemă numai pentru tine, pe când erai copil, atunci ai păstrat‑o mai ales pentru că ştiai că putinţa lui J. Gargery de a te ţine departe de „scărmănătoare”
nu era pe măsura voinţei sale. Aşadar, să nu ne mai gândim la acest lucru şi să
nu mai vorbim despre treburi care n‑au nici un rost între doi prieteni ca noi.
Biddy a avut mult de furcă cu mine înainte să plec (căci sunt îngrozitor de tare de cap), ca să mă facă să văd lucrurile în această lumină şi, văzându‑le în această
lumină, să pun şi eu umărul. Acestea amândouă, zise Joe, de‑a dreptul încântat de înlănţuirea logică a spuselor sale, fiind astfel împlinite, acum iată ce îţi spune un prieten adevărat. Şi anume: Nu trebuie să te osteneşti peste măsură în această privinţă, ci trebuie să mănânci la cină, să‑ţi bei vinul cu apă şi să te duci la culcare.
Delicateţea cu care Joe încheie această discuţie, tactul blând şi bunătatea cu care Biddy - ghicindu‑mă atât de repede cu înţelepciunea sa de femeie - îl pregătise pe Joe pentru aceasta făcură asupra mea o adâncă impresie. Dar nu puteam să înţeleg dacă Joe ştia cât de sărac eram şi cum se risipiseră marile mele speranţe până la una, ca pâcla de pe mlaştinile de la noi în faţa soarelui.
Şi mai era un lucru pe care nu l‑am putut înţelege la Joe, când a început să
mi se arate, dar pe care, curând, l‑am priceput cu amărăciune. Şi anume că, pe măsură ce eu îmi recăpătam puterile şi mă însănătoşeam, Joe devenea tot mai reţinut faţă de mine. Cât fusesem foarte slăbit şi depinsesem în întregime de el, dragul meu prieten îşi reluase tonul său de odinioară, mă numea, ca pe vremuri,
„dragă Pip”, „Pip, bătrâne”, „Pip, prietene”, vorbe care erau acum o muzică
plăcută pentru urechile mele. Şi eu mă reîntorsesem, de asemenea, la purtarea mea de pe vremuri, fericit şi mulţumit că mi‑o îngăduia. Însă, pe nesimţite, deşi eu mă agăţam de toate acestea, Joe începu să slăbească strânsoarea lui şi, oricât de mirat am fost, în primele momente, să văd această schimbare, am început curând să înţeleg că pricina era în mine şi că vina îmi aparţinea pe de‑a‑ntregul.
Ah! Oare nu‑i dădusem lui Joe nici un prilej să se îndoiască de statornicia sentimentelor mele şi să creadă că, dacă voi ajunge din nou bogat, o să mă arăt rece faţă de el şi o să‑l îndepărtez? Oare nu‑i dădusem inimii curate a lui Joe nici un prilej să simtă, că, pe măsură ce îmi recăpătam puterile, înrâurirea lui asupra mea va fi mai slabă şi că mai bine o slăbea el din vreme şi mă lăsa să plec, mai înainte de a mă smulge eu singur?
A treia sau a patra oară când ieşirăm la plimbare pe jos, în parcul din Temple, sprijinindu‑mă de braţul lui Joe, văzui limpede la el această schimbare.
După ce stăturăm aşezaţi la soare, care ardea cu putere şi orbitor, uitându‑ne la fluviu, eu îmi încercai norocul să‑i spun, când ne ridicarăm:
― Vezi, Joe? Pot să merg chiar foarte bine. Acuma o să‑ţi arăt că mă întorc neajutat, pe picioarele mele.
― Nu trebuie să te osteneşti prea tare, Pip, zise Joe. Dar voi fi fericit să te văd
în stare s‑o faci, domnule.
Acest cuvânt din urmă mă îndureră, dar cum era să îl cert pentru aceasta? N
‑am mers mai mult decât până la poarta parcului, unde mă prefăcui că eram mai slab decât crezusem, cerându‑i lui Joe să‑mi dea braţul. Joe mi‑l dădu, dar era gânditor.
Şi eu, la rândul meu, eram gânditor, căci, cuprins de remuşcări, nu reuşeam să aflu cum să opresc această schimbare treptată la Joe. N‑o să încerc să ascund faptul că îmi era ruşine să‑i spun ce se întâmplase şi unde ajunsesem, dar sper că motivul meu nu era chiar lipsit de înţelepciune. Joe ar fi vrut să mă scoată la liman ajutându‑mă cu agoniseala sa, ştiam, dar mai ştiam şi că nu se cuvenea să
mă ajute şi că nu trebuia să‑i îngădui s‑o facă.
A fost o seară îngândurată pentru amândoi. Dar, înainte să ne ducem la culcare, mă hotărâsem să aştept până a doua zi, a doua zi fiind duminică, şi, de luni, să încep să mă port altfel. Luni dimineaţă aveam să‑i vorbesc lui Joe despre această schimbare, să las deoparte orice urmă de reţinere, să ‑i spun fără
ocolişuri ce gândeam (acel „în al doilea rând” la care nu mai ajunsesem) şi de ce nu mă hotărâsem să mă duc la Herbert şi, astfel, aveam să‑i câştig încrederea lui Joe pentru totdeauna. Pe măsură ce gândurile mi se limpezeau, şi ale lui Joe păreau să facă la fel şi crezui că, prin simpatie, şi el ajunsese la o hotărâre.
Am petrecut o duminică liniştită şi am ieşit cu trăsura în afara oraşului, plimbându‑ne apoi pe jos, pe câmp.
― Mă simt recunoscător că am fost bolnav, Joe, zisei eu.
― Dragul meu Pip, bătrâne, aproape că ţi‑ai revenit de tot, domnule.
― Au fost zile de neuitat pentru mine, Joe.
― La fel şi pentru mine, domnule, răspunse Joe.
― Am petrecut acest timp împreună, Joe, şi n‑am să‑l pot uita. Au mai fost cândva nişte zile, ştiu, de care o vreme am uitat. Dar n‑am să le uit niciodată pe acestea.
― Pip, zise Joe, părând grăbit şi tulburat, a fost un timp de şotii. Şi, dragă
domnule, ce a fost între noi a fost.
Seara, când mă dusei la culcare, Joe veni în odaia mea, cum făcuse tot timpul convalescenţei mele. Mă întrebă dacă eram sigur că mă simt la fel de bine ca de dimineaţă.
― Da, dragă Joe, la fel.
― Şi te simţi din ce în ce mai în puteri, bătrâne?
― Da, dragă Joe, cu siguranţă.
Joe îmi aşeză mai bine pătura pe umăr, cu mâna lui mare şi bună, şi zise, cu un glas care mi se păru înăbuşit:
― Noapte bună!
Când m‑am trezit în zori, odihnit şi întremat, eram hotărât să‑i spun totul lui Joe, fără întârziere. Aveam să‑i vorbesc în timpul gustării. Aveam să mă
