Klein mă întreabă din priviri. Niciodată nu-i nevoie ca noi doi să ne vorbim ca să ne înţelegem. Ia arma rănitului, manevrează
închizătorul şi-l ucide pe îndelete cu propriile lui gloanţe explozive.
Îi explic supravieţuitorului înspăimântat că e liber să se ducă la liniile lui. Inutil să-i precizez ce aştept din partea sa, ştiu că mesajul va fi trimis cu fidelitate : fără gloanţe explozive, altminteri vom fi necruţători.
Fred sare din automitraliera lui. Nici el n-are nevoie de explicaţii. A înţeles dintr-o privire mica dramă ce-a luat sfârşit.
— Ştiam că eşti un tip rece, Thome, dar nu şi implacabil. Eşti sigur că asta trebuia făcut ? Bah ! La urma urmei, îi cunoşti pe friţi mai bine decât mine...
— Cred şi eu, bătrâne... Acum, poate că vom fi ucişi de gloanţe obişnuite, dar nu mutilaţi prosteşte de porcăriile lor.
În zilele următoare, întâlnim tot mai multe tancuri nemţeşti şi, pe la finele lui septembrie, suntem blocaţi în faţa Epinal-ului. E
sfârşitul cavalcadei. Divizia îşi ia poziţie în faţa dispozitivului german, din nou începe războiul clasic de poziţie, pentru care noi nu avem nici un fel de vocaţie.
De data asta, Statul-Major împărtăşeşte sentimentele noastre, şi Compania a 2-a primeşte ordinul să-i părăsească pe americani şi să se ducă la Epernay, unde regimentul urmează să-şi înceapă cantonametul de odihnă. Oricât de reconfortantă ar fi hotărârea aceasta, riscă să
rămână multă vreme o simplă dorinţă pioasă, deoarece nimeni n-a 318
Edgard Thomé – Parasutati in infern
prevăzut mijloacele să fie pusă în practică ; nu dispunem de nici un vehicul, benzină nu există, iar de deliciile de la Capua ne despart o sută de leghe.
Mulţumescu-ţi ţie Doamne, nemţii au abandonat, în graba lor, parcuri întregi cu tot felul de vehicule. Din toată fierăria alegem maşinile franţuzeşti, şi în patru zile, mecanicii noştri motorizează
compania.
Camarazii noştri americani ne aprovizionează generos cu de-ale gurii şi cu benzină. Par cu adevărat trişti să ne vadă plecând de la ei, şi nici măcar nu facem schimb de adrese : ar însemna să fim prea încrezători în viitor. Există împrejurări când drăgălăşeniile obişnuite sfârşitului de vacanţă ar fi de-a dreptul deplasate, În timp ce mecanicii se întrec pe ei înşişi, noi muncim un pic pentru americani... dar ca nişte amatori independenţi. Nu mai avem nici o legătură organică cu divizia lor şi, în consecinţă, nimic de-a face cu generalul lor, ceea ce ne lasă o mare libertate de gândire şi, în acelaşi timp, o mare libertate de acţiune.
De vreme ce vehiculele au devenit prea vulnerabile, vom face apel la forma noastră olimpică şi la picioarele noastre ca să-i ajutăm pe aliaţii noştri să acţioneze. Şi încep din nou marile jocuri cercetăşeşti din copilărie : ne infiltrăm în mijlocul nemţilor, le observăm dispozitivul, apoi ne întoarcem în liniile noastre, doldora de informaţii precise, pe care nici un avion de observaţie nu le-ar fi descoperit vreodată. Şi-ar putea-o face cu atât mai puţin cu cât din două zile una e cu ceaţă, iar cealaltă cu ploaie ceea ce interzice orice fantezie.
De cum ne întoarcem, artileria începe tragerea şi pisează cu precizie poziţiile lingă care ne aflam lungiţi la ţă de o sută de metri eu 319
Edgard Thomé – Parasutati in infern
mai puţin de patru ore în urmă. Tancurile nemţeşti, pe care în aceeaşi după-amiază, în joacă, le atinsesem cu mâna sunt sfărîmate în zeci de bucăţi.
Chiar Statul Major american nu recunoaşte decât cu oarecare reticenţă, nu suntem cu totul străini de faptul că situaţia se dezgheaţă.
Blindatele îşi pot relua mersul şi, în final, naziştii ne abandonează destul de uşor Épinalul. Copii pierduti ai unei unităţi ciclopice, înzestrată cu tancuri grele şi batalioane grele, doar noi şi numai noi dăm ochi acestui monstru şi-l scoatem din clisă.
Tehnica noastră pare a face şcoală : la 22 septembrie 1944, după
amiaza, întâlnim pe malul stâng al Mosellei o companie americană
care a fost însărcinată să ne concureze.
Baker, maiorul care o comandă, e un bătran ofiţer de cavalerie care trebuie să fi avut numai note bune la toate-„marile manevre". Şi-a desfăşurat jumătate din oameni ca un scut de protecţie în spatele unui rambleu de cale ferată, în timp ce cealaltă jumătate pregăteşte, ca la exerciţii, trecerea râului.
Geniştii trag bărci pneumatice pe lângă mal şi le ancorează : transportă în ele arme grele şi muniţii. O secţie se osteneşte să întindă
funii de-a curmezişul apei : vor sluji drept balustradă şi de călăuză
infanteriştilor care vor trece în cursul nopţii. Aşa se recomandă să se procedeze în toate manualele serioase !
— Hello, Baker !... Ne jucăm de-a războiul ?
Chiar dacă nu e deosebit de subtil, Baker nu-i deloc rău. Ne-am cunoscut în divizia americană şi, timp de două săptămâni cât am luptat împreună, niciodată nu l-am văzut lipsindu-i curajul ; s-a obişnuit cu mine şi-mi tolerează fără năduf observaţiile un pic cam 320
Edgard Thomé – Parasutati in infern
perfide.
― Precum vezi... Generalul vrea să treacă un comando utilat cu armament greu pe celălalt mal. O să trecem în timpul nopţii.
Adevărată pleaşcă, de inamic nici urmă. De când suntem aici, nici un glonte nu s-a auzit şuierând.
Sigur că mi-aş fi pierdut timpul explicându-i că tăcerea aceea nu înseamnă nimic şi, foarte probabil, nimic bun. Am străbătut mai mult de treizeci de kilometri în cursul dimineţii, la fel ca şi băieţii mei, iar acum suntem nerăbdători să ne vârîm în sacii de dormit : ne aşteaptă
bine puşi la cald în fânul unei şuri, la doi kilometri în spate. N-avem timp de pălăvrăgeală şi-apoi, la urma urmei, de ce să dau eu peste cap tactica yankeilor. Eu n-aş proceda ca ei, asta-i tot. Fiecare cu stilul lui.
— Ce meşteresc acolo, domnule locotenent ?
— Nimic original... Vor să treacă pe partea cealaltă în noaptea asta şi, cum dispun de mijloace, vor să instaleze o sută de inşi acolo unde, după părerea mea, zece ar fi de ajuns. Baker îşi-închipuie că
inamicul nu mai e în faţă.
— Dar dumneavoastră ?
