— E inutil, domnule general, să se facă o recunoaştere la Accolans.
— Prin urmare, tinere, pretinzi că ştii mai bine decât mine ce trebuie făcut ?
Papagalul a căzut de pe stânghie.
— Câtuşi de puţin... dar recunoaşterea aceasta amănunţită a fost făcută o după-amiază întreagă de către unul din ofiţerii mei, locotenentul Anspach. Imbrăcat civil, a putut cerceta un mare număr de locuitori. Ştim despre Accolans tot ce e util să ştim şi nu prea văd în ce măsură o recunoaştere susţinută de forţă ne-ar putea aduce ceva în plus. În sat se află cam două sute de nemţi, foarte tineri în cea mai mare parte, şi care aparţin grupului de infanterie din Luftwaffe. Li s-au promis câteva avantaje serioase ― promovări pentru unii, permisii pentru alţii ― dacă vor întârzia înaintarea noastră cu vreo trei-patru zile. Nu au nici un fel de artilerie în sprijinul lor, în afară de patru tancuri Tigru care patrulează uneori în spatele trupelor, ca să le ridice moralul. Aţi trimis un batalion de infanterie ieri-dimineaţă să ia satul..
A fost decimat şi a trebuit să se replieze aproape numai decât . Aceeaşi manevră repetată în cursul dimineţii de astăzi şi a după-amiezei a dus la acelaşi rezultat. Chiar credeţi că o sută de bieţi paraşutişti care, după
părerea dumneavoastră, îşi fac prost treaba ce li se dă, vor izbuti să
facă mai mult decât atât ?
312
Edgard Thomé – Parasutati in infern
― Eşti insolent ?
- Nu, încerc să fiu obiectiv. Dacă ne daţi cinci tancuri ca să ne însoţească, atacăm satul Accolans mâine în zori si-l luăm înainte de amiază.
—Imposibil.. Nu ştii ce vorbeşti !
—Ba tocmai asta e, că ştiu ! rămâne de văzut dacă
dumneavoastră vreţi să luăm satul sau nu.
Eagle e furios, Câtiva sicofanţi din anturajul lui par consternaţi, ceilalţi în schimb par să jubileze, mai cu seamă un colonel de blindate care-mi face cu ochiul, aprobator,
— Chiar crezi că o să reuşeşti ?
— Îmi propun să încerc. Dar vreau cinci tancuri.
— Aranjează cu responsabilul blindatelor... Ai acordul meu,
— O.K. La revedere, domnule general.
Nu-mi rămâne decât să-i înştiinţez pe oameni, să pun la punct amănuntele cu blindatele şi să mergem la culcare.
La ora şase, a doua zi dimineaţă, abordăm creasta ce domină
satul-Accolans. Tancurile de protecţie sunt în spatele nostru : ne-am înţeles numai decât cu echipajele lor, avem încredere în băieţii ăştia de vârsta noastră, spontani şi binevoitori, şi ştiu dinainte că totul o să
meargă ea pe roate. Spre deosebire de generalul lor, ei par să aibă
multă stimă pentru noi.
Platoul pe care-l străbatem acum nu oferă un spectacol prea încurajator pentru oamenii care se vor bate ; infanteria americană a lăsat câteva cadavre. Mirosul morţii e insuportabil pentru cei vii. E o reacţie animală, îmi închipui : într-o zi, o iapă foarte blândă m-a azvârlit din şa, trecând pe lângă hoitul unei vulpi, pe care eu nu-l 313
Edgard Thomé – Parasutati in infern
văzusem... Pansamente pline de sânge ne seamănă drumul, puşti înfipte în pământ cu baioneta ne jalonează itinerarul : au slujit drept suport pentru transfuziile urgente, în timpul luptelor de mai înainte, iar zorile încep să dea la ă flacoanele de plasmă goale, lipite de paturile puştilor prin spire de sparadrap. Ceaţa ce mai stăruie pe pământ în caiere ce se destramă sporeşte decorul pentru un film de groază... E aproape la fel de înspăimântător ca şi minutul dinaintea saltului cu paraşuta.
Am contat pe faptul că la ora asta, obosiţi de-o noapte de veghe, nemţii vor fi mai puţin sprinteni decât în toiul zilei. Am încercat să
mă pun în locul lor şi să mă gândesc că, surprins la trezire de nişte blindate despre care nu ştiu dacă sunt cinci sau cincizeci, aş simţi mai curând nevoia să mă adăpostesc la început...
E exact ceea ce se întâmpla.
Aşa cum am stabilit, tancurile deschid focul asupra satului când noi ajungem la liziera pădurii, şi cele patru stick-uri, urlînd, încep să ia casele cu asalt.
Răspunsul e identic şi plin de proteste :
― Nu trageţi ! Nu trageţi !... Ne predăm...
Nemţii, nişte puşti cei mai mulţi dintre ei, se îndreaptă spre noi cu braţele ridicate.
Băieţii mei, fără un cuvânt, ii pun cu nasul la perete printr-o mişcare a mitralierei.
Ochesc un Feldwebel burduhănos şi i-l încredinţez lui Andre Le Nabour ca să se ducă împreună cu el să le spună şi celorlalţi că orice rezistenţă e inutilă.
Prizonierul a înţeles de minune şi se achită de misiune cu zelul 314
Edgard Thomé – Parasutati in infern
excesiv al subofiţerului teuton. Hărţuit de Le Nabour, aleargă ca un apucat în cele patru colţuri ale satului, încât inima nu-i mai rezistă : se prăbuşeşte ca un bloc, dându-l pe mâna noastră pe ultimul dintre
„subordonaţii" lui.
