scoate totuşi pe Paulus, care nu se poate mişca, căci are o schijă în craniu, un braţ retezat şi un picior pe jumătate smuls.
Le Nabour, sub foc şi prin foc, se duce după Chauveau, unul din adjutanţii mei, căruia o schijă i-a zdrobit rinichii.
Incerc să fiu peste tot în acelaşi timp, dar nu realizez, mare lucru din situaţia privită în mare : ne batem înecaţi într-un fum asfixiant şi opac.
L-am trimis pe Le Nabour să aducă o maşină germană
capturată în cursul dimineţii şi îi evacuează pe răniţii noştri sub rafalele de obuz, la doi kilometri în spate, de cealaltă parte a râului Doubs.
Ceilalţi paraşutişti se bat ca nişte apucaţi, plâng de furie, de mânie şi de mândrie. E momentul luptei în care nu mai ai nimic uman în tine, când te încrâncenezi să-ţi vinzi pielea cât mai scump, adesea inconştient faţă de pericol, pradă unui singur gând : „Scîrnăviilor !
Lasă că mi-o plătiţi voi !"
Atins de un obuz PIAT, tancul nemţesc din frunte arde ca şi vagoanele noastre. Carabinele noastre trag mai repede şi cu mult mai bine decât puştile infanteriştilor nemţi, barajul nostru de vagoane incendiate tot mai ţine, iar locomotiva e solid instalată în mijlocul pasajului de nivel.
Când se lasă noaptea, nemţii tot n-au reuşit să treacă de calea ferată, şi renunţă dintr-o dată să tragă folos de pe urma situaţiei avantajoase în care se află. Ultimele împuşcături sporadice şi fără ţintă
se stâng o dată cu lumina zilei.
Am scos-o la capăt şi de data asta, dar am doi morţi, un muribund şi vreo şase grav răniţi. Dacă i-aş avea între mainile mele pe 305
Edgard Thomé – Parasutati in infern
unul dintre măgarii de la Statul-Major care au ordonat operaţia asta, oricât de sleit de puteri sunt, tot aş mai avea forţă să-l fac terci.
Bezna e mediul nostru preferat şi abandonăm fără zgomot pasajul de nivel.
Pînă noaptea târziu, nemţii tot ne mai cred acolo. Vor pierde ore până să ia o hotărâre şi, când în sfârşit vor ataca barajul cu vreo douăzeci de blindate, noi, de trei ceasuri, vom fi trecut de partea cealaltă a râului Doubs.
I-am trimis pe toţi cei rămaşi în viaţă la machisarzi. Mâine, vedem noi...
Rămas singur cu Bernard, un tînăr recrut care a plecat de la machisarzi ca să lupte alături de noi, aştept, în partea de sud a podului din Clerval, primul tanc care va in cerca să treacă apa. L-am păstrat pe puşti lângă mine, pentru că mai curând îi încurca pe paraşutişti decât îi ajuta. Nu ştie să se servească de PIAT, în care am vârît ultimul nostru obuz antitanc.
— Nu-i greu, îl propteşti în umăr ca patul puştii, ocheşti ca la puşcă şi tragi numai când te apăs eu pe umăr. Inţeles ?
Bernard stă lungit pe jos, bine apărat de prima treaptă a unui peron de granit, în timp ce eu stau îngenuncheat în spatele celei de-a treia pentru a observa fără mari riscuri mişcările adversarilor noştri.
E cam răcoare în zorii zilei de septembrie după o zi întreagă de luptă şi cu stomacul gol. Tremurăm puţin şi unul şi celălalt. Incă nu s-a crăpat de ziuă, când, de partea cealaltă a apei, tancurile s-au pus în mişcare. Nu distâng decât nişte mase ceva mai închise decât noaptea care se sfârşeşte şi aud răcnetele infanteriştilor ce le însoţesc, fără a le putea deosebi însă siluetele.
306
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Tancul din frunte s-a angajat pe intrarea dinspre nord a podului. Inaintează foarte încet, la pasul infanteriştilor din spatele lui.
Zdrăngănitul şenilelor care strivesc drumul ne striveşte oarecum şi pe noi. În mod inconştient, ne facem una cu treptele ce ne protejează, şi-i şoptesc lui Bernard la ureche ultimul meu ordin :
― Nu-ţi fie teamă... Ocheşte bine şi pe îndelete şi, mai cu seamă, nu te gândi. Când eu te apăs pe umăr, tu apeşi pe trăgaci. Al nostru e, îl împuşcăm ca pe-o raţă.
Turela se învârte de la dreapta la stânga, în căutarea unei ţinte.
Ţeava lungă de optzeci şi opt de milimetri te duce cu gândul la gâtul unei reptile antediluviene spintecând aerul.
Patruzeci de metri... Treizeci de metri... Douăzeci de metri.
Umărul lui Bernard tremură puţin sub mina mea, cu insumi sunt îngheţat de spaimă.
Zece metri... Am apăsat pe umărul băiatului şi ultimul nostru proiectil a pornit în aceeaşi secundă.
Tancul arde. Turela, blocată printr-un miracol, nu se mai poate învârti în nici o direcţie. Arunc prima încărcătură Gammon şi, în aceeaşi clipă, izbucnesc urletele obişnuite ale oamenilor mei.
Conduşi de Gilles Anspach, căruia îi ordonasem să-i ducă spre machi, au rămas tăcuţi, pitulaţi la douăzeci de metri de mine timp de două ore lep... iep... iuu... u... u... ii... Alte două explozive Gammon se năpustesc în tanc aproape în acelaşi timp cu cel aruncat de mine.
Infanteriştii nemţi, împuşcaţi de la zece metri, se prăbuşesc pe loc.
Acţiunea a durat două minute.
― Incetaţi foc ! După mine toţi !
Urcăm cât putem de sprinten coasta muntelui de langă noi.
307
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Tancul incendiat continuă să ardă la ieşirea sudică a podului, celelalte s-au oprit nehotărâte pe partea nordică.
Vor mai trece trei ore până când nemţii se vor hotărâ să ne urmărească, ajutaţi de vreo zece automitraliere. Dar cum ei sunt constrânşi să folosească drumul, iar noi ne aflam în pădure, vor face cale-ntoarsă pe la amiază, dezamăgiţi şi cu coada între picioare.
