Edgard Thomé – Parasutati in infern
Machiul se află efectiv sub comanda lui Paul, un ofiţer aparţinînd serviciilor speciale engleze ; e american după tată, francez după mamă, şi a trăit patruzeci de ani în Franţa. Bucurându-se de încrederea aliaţilor, e singurul specialist în privinţa paraşutajelor de arme şi, iniţial, asta era singura lui misiune oficială. Dar în faţa luptelor intestine, indeciziei şi a autoritarismului responsabililor locali ai Rezistenţei, s-a proclamat de facto comandantul regiunii. E un tip simpatic şi în mod sigur curajos, dar ordinele şi hotărârile lui sunt contracarate de un colonel francez pe care nu-l vom vedea niciodată şi care pretinde să cârmuiască totul.
Paul comandă pe teren, colonelul comandă nu ştiu unde un Stat-Major fantomă. Iar Statul-Major al generalului Koenig, şeful tuturor forţelor franceze din interior, comandă pe toată lumea.
În faţa acestui imbroglio, serviciile speciale anglo-americane nu sunt prea grăbite să paraşuteze arme.
Am picat în mişmaşul ăsta ca musca în lapte, iar zîzania din jur ne mîhneşte şi ne dă gata. Incă o dată se repetă povestea de la Alesia 70!
Cum să ajuţi nişte oameni care nu ştiu ce vor şi care pun micile lor interese meschine înaintea scopului esenţial : alungarea nemţilor din ţară ?
Ca să se poată face cât de cât ordine în aiureala asta, ar trebui ca cineva să fie delegat şi investit cu autoritatea oficială a Statului-Major de la Londra. Dar nu mi se pare că Statul-Major de la Londra s-a gândit vreodată la o asemenea problemă. În orice caz, ca să organizeze întrucâtva anarhia asia demoniacă, ar fi nevoie de săptămâni în şir : să-70 Loc întărit al galilor, asediat şi cucerit de Cezar, care-l ia ostatec pe Vercingetorix (52
î.e.n.). (N. t.)
296
Edgard Thomé – Parasutati in infern
i înveţi pe oameni rudimente de luptă, să-i dai la o parte pe „căpitanii"
improvizaţi şi să-i zdrobeşti în pumni pe Câtiva „comandanţi"
fanfaroni şi incapabili. La naiba ! Să se descurce şi singuri...
În ceea ce ne priveşte, ne vom strădui să facem cât mai bine ceea ce ştim să facem : să întindem ambuscade, să-i hărţuim pe nemţi şi să
ne întrebuinţăm toate forţele ca să le distrugemi moralul. Dacă-i vom putea face să renunţe la a-şi mai vârî nasul prea de-aproape ca să
vadă ce fierbe în cazanul ăsta, poate că nu ne vom fi pierdut timpul chiar de tot.
Când toată lumea s-a strâns, îi adun pe ofiţeri pentru un consiliu de război expres.
— S-a terminat cu operaţiile în combinaţie cu machisarzi. Sunt plini de bunăvoinţă, desigur, dar din lipsă de pregătire militară, mai mult ne încurcă decât ne ajută. Vînătoare liberă. Fiecare să-şi ducă
stick-ul în căutare de convoaie... şi nimiciţi tot ce mişcă !
Trece mai bine de-o săptămână cu rezultate diferite : facem Câtiva prizonieri, incendiem nişte camioane, împingem recunoaşterea până la cincizeci de kilometri departe de baza noastră. vânatul stă în vizuină, nemţii s-au zăvorit în satele de pe firul văii şi nu par să se grăbească a ne ieşi în întâmpinare. Iar Armata I Franceză, pentru care activăm, nu dă semne că s-ar îndrepta spre noi în marş forţat. Plouă
întruna, străzile satelor unde ne aflăm in cantonament nu sunt decât nişte bălţi. E războiul de poziţie. În toată urîţenia lui deznădăjduitoare şi inconfortabilă.
Când în sfârşit se arată soarele, ne reluăm ocupaţia noastră
preferată : ambuscadele de-a lungul drumului.. Numai că în ciuda noastră drumurile sunt pustii, nici urma de vehicul, nici urmă de 297
Edgard Thomé – Parasutati in infern
infanterist neamţ ! Adăpostiţi în garnizoanele lor, nemţii nu mai vor să
se joace cu noi. .
Astăzi n-am „luat" decât o maşină, cu tracţiune pe faţă neagră
cu roţi galbene. Urca liniştită şi singurică pe drumul în serpentină care duce spre frontiera elveţiană.
— Domnule locotenent, e genul de maşină folosită de Gestapo !
se indignează Clement. Pot s-o iau în că tarea puştii-mitralieră ?
— Nu, nici vorbă ! Pare în perfectă stare, aşa că o putem folosi.
Doar o rafală la zece metri în faţa roţilor, ca gloanţele să zgârie bine drumul. Dacă opreşte, Klein şi cinci oameni se ocupă de pasageri.
Dacă continuă, trageţi în parbriz.
Citroenul opreşte, bineînţeles. Klein ni-i aduce pe călători : doi tipi cu accent din Belleville şi două tipe înţolite straşnic.
Nimeni nu le-a vorbit încă. Ne iau drept nemţi, iar tipii îmi vâră
actele în ochi. Îmi explică într-o nemţească stricată că sunt din Gestapo.
— Francezi ?
— Da... da., francezi... Gestapo... camarazi.
— Camarazi ?
Cred că-i vorba de o mică greşeală.
