Mă trezesc pe o targa. Oameni mei mă înconjoară. Klein stă
aplecat deasupra mea şi mă îneacă cu whisky. Mi-au fost scoase şireturile de la cizma stângă, pantalonul mi-a fost coborât la gleznă, iar Andre Le Nabour îmi masează genunchiul stâng care şi-a triplat volumul.
289
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ameţit de scotch şi de morfină, nu mai manifest nici un interes faţă de lucrurile înconjurătoare, şi abia a doua zi spre seară o să-mi recapăt cunoştinţa, într-o fermă din Montécheroux.
O lampă micuţă cu ulei face să se clatine pe pereţii odăii umbra oamenilor care mă veghează.
Ironie a soartei, Philippe Dubosc face parte dintre infirmieri.
Andre i-a scos ghipsul, şi el e cel care, aproape fără să şchioapete, îmi aduce prima ceaşcă de ceai.
— Cum vă simţiţi, domnule locotenent ?
— Am gura ca după un chef monstru... Iar piciorul mă doare...
Nu-mi aduc aminte de nimic... O fi rupt ?
— Nu, răspunse Andre, dar când vă oferiţi o entorsă la genunchi, nu vă uitaţi la cheltuială. Am îngrijit multe când eram la Fez, în Regimentul 1. Dar entorsa dumneavoastră a întrecut măsura !
O frumuseţe ! V-am făcut până acum două injecţii cu novocaină... şi tot nu se dezumflă... Or să treacă două săptămâni până să puteţi merge.
Am să vă mai fac o morfină.
— Un moment, băiatu' ! Porcăria asta a ta poţi să ti-o vâri unde ştiu eu. Nu sunt doctor şi-mi vine greu să-mi explic teoria. Dar cred că
durerea grăbeşte vindecarea. Poate să ţi se pară o prostie... dar unui câine rănit nu-i faci morfină, ceea ce nu-l împiedică să se vindece, şi încă repede. Aşa că mie să nu-mi dai morfină. Şi-apoi, porcăria, aia a ta mi-a amărât gura de să-mi vărs maţele. În America, vindecam entorsele cu Alka-Selzer, dar voi nici că aveţi aşa ceva în farmacia voastră de două parale.
Andre ridică din umeri, întristat.
— Nu morfina mea v-a făcut gura pungă, domnule locotenent...
290
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ci Klein cu whisky-ul lui : v-a dat să beţi din sticlă şi aţi supt jumătate, ca din biberon. Eraţi plecat cu sorcova şi nu v-aţi dat seama de nimic !
― Mă doare şi spinarea... Aţi profitat de somnul meu: şi v-aţi răzbunat cu laşitate, ciomăgindu-mă. Iar când respir mai adânc, parcă
am cel puţin o coastă care protestează
— Nimic altceva decât vânătăi, domnule locotenent, absolut nimic nu s-a rupt. Curat noroc ! De-aţi vedea stânca peste care aţi nimerit la aterizare.
Nimic rupt... Să fie de bun augur, dar sunt la fel de nefolositor ca şi când m-aş afla pe targa.
Nu ştiu nimic din cele ce se-ntîmplă decât din frânturile de relatări ale băieţilor care vin să mă vadă : nici o bătălie serioasă n-a început încă. Nimic n-a avut loc până acum, decat rare lupte de hărţuială lipsite de urmări, la care iau parte, fără mare coeziune, paraşutişti şi machisarzi.
Nemţii tatonează terenul fără convingere. Cel puţin de două ori pe zi, Klein vine să mă ţină la curent cu noutăţile. Am precizat categoric faţă de toată lumea că în timpul absenţei mele Klein răspunde de stick-ul numărul unu, şi că nici un alt ofiţer nu trebuie să
se ocupe de veteranii mei din Bretania : îmi comand stick-ul prin procură, iar Klein e un mandatar perfect.
— Treaba-i încurcată, domnule locotenent... Incurcată.
Căpitanul pare să pregătească o operaţie mare, împreună cu maiorul Paul. responsabilul machiului. Fiecare stick al troop-ei face raiduri de recunoaştere, fără să recunoască mare lucru... V-aţi dat de altfel seama după buchetul de ofiţeri care vin să vă dea raportul. Locotenentul Puydupin e prea exaltat şi prea cu capul în nori ca să fie luat în serios.
291
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Locotenentul Gourko, de la poceala pe care a mâncat-o în Brelania, e oarecum lipsit de îndrăzneală. Rămâne locotenentul Anspach, care-i cel mai bun dintre toţi. Dar când dumneavoastră nu sunteţi acolo ca să-l încurajaţi sau să asistaţi la cele ce pune la cale, ai zice că-i lipseşte ceva. Asta-i valabil pentru toată lumea : când sunteţi cu noi, ne simţim liniştiţi, avem impresia că nimic nu ni se poate întâmpla. Şi-atunci ne năpustim după dumneavoastră fără să ne batem capul cu întrebări.
Ceea ce nu se petrece în clipa de faţă.
Aprecierile bunilor subofiţeri sunt totdeauna lapidare şi, rareori acordă circumstanţe atenuante, nu se pierd în nuanţe sau formule alambicate : ,,E un laş ! E un timpit ! E un incapabil !" Stimulentul ăsta nemilos te sileşte să nu te culci pe-o ureche.
Din nefericire, n-ai dreptul să comanzi oamenii decât atunci când te afli în fruntea lor, când poţi îmbrăţişa dintr-o privire ce se întâmpla pe teren şi forţezi soarta azvârlindu-te tu însuţi în focul acţiunii. Pentru moment, sunt neputincios, nu pot face nimic altceva, decât să-mi înfofolesc genunchiul în comprese cu apă sărată, să-l masez ore în şir şi să-mi forţez piciorul să mă poarte, foarte prost, sprijinindu-mă într-un baston.
„E nasulie rău", zic băieţii mei când constată o situaţie fără
ieşire. Cum e cazul cu mine, acum... sau aproape. Deşi situaţia nu-i chiar de-a dreptul, deznădăjduită : e vorba de comprese, de „călătorii în jurul camerei mele"65,de răbdare... şi-i dau eu de capăt.
Am intrat în cea de-a cincea zi de inacţiune.
Pe la prânz, Pierre Saicaud vine să mă anunţe că a hotărat să
