— Noapte bună, îngeraşilor... vedeţi cu ce ne-am ales de pe urma jocului vostru de tîmpiţi ? Ne-am fi putut odihni aşa de bine în vizuina noastră, care nu cerea nimic de la nimeni !

Suntem treziţi din primul somn de salve de tun, acompaniate în contrapunct de rafale de mitralieră grea.

De la plecarea noastră, am menţinut întruna direcţia nord-est, fără să ne abatem cu un milimetru : zgomotele de explozii vin din direcţia diametral opusă.

— Canadienii, domnule locotenent !...

— Iar ! hotărât lucru, aţi făcut o fixaţie... Hai duceţi-vă să le săriţi de gât, ca la Diever, mai adineauri. Canadieni pe naiba : Sunt nemţii care ne atacă. Avem toate sansele ca, la întoarcerea în tabără, să

ne găsim paraşutele prefăcute în dantelă. Dacă aveţi intenţia să vă

faceţi din ele cămăşi în civilie, aţi dat-o în bară. Ia zi, Günther, nu prea sunt rapizi camarazii tăi! Le-au trebuit mai bine de trei ceasuri până să

ne descopere ascunzătoarea... şi mă tot întreb pe ce-or prăpădi muniţiile. Günther zâmbeşte.

— Sunteţi foarte diferit de ofiţerii germani, ştiţi. Aşa nădăjduiesc şi eu...

Au sosit în sfârşit şi canadienii. Le-a trebuit exact o săptămână

în plus faţă de cât era programat în planining-ul operaţiilor !

Tabăra noastră iniţială a fost rasă ca-n palmă, gropile individuale au dispărut, paraşutele îngropate Sunt întocmai cum am prevăzut, făcute zdrenţe, îl întâlnim iar pe Georges, agentul nostru de legătură olandez. Casa i-a fost rasă de tancurile şi tunurile aduse de nemţi ca să ne nimicească pe noi...

Geen ne ia la ea acasă, la hotelul Poştei din Dieve: Eroii sunt 356

Edgard Thomé – Parasutati in infern

sărbătoriţi... Numai că eroii sunt obosiţi. Tot ceea ce vor, pentru moment, e o baie caldă şi un aşternut curat...

Apoi are loc replierea celor două regimente spre Nimègue. Nu puţini dintre prietenii noştri au murit : Valiayer, ars cu aruncătorul de flăcări, împreună cu tot stick-ul lui, în ferma unde se adăpostiseră ; Le Sablé, înecat într-un canal, în timpul paraşutării... Erau ofiţeri tineri, avînd încă puţină experienţă, şi care ni se alăturaseră după campania din Franţa, ca să umple golurile ivite printre noi. Taylor, unul dintre cei mai apropiati prieteni ce-mi mai rămăsese încă, ucis şi el, şi atîţia alti băieţi făcuţi prizonieri şi apoi asasinaţi de SS-işti...

În schimb, îl întîlnesc pe un camarad englez pe care-l credeam mort încă din septembrie trecut : John face parte din Divizia 1 Aeropurtată

şi, în timpul celor cateva săptămâni cat fusese afectat acolo, eram nedespărţiţi. Aveam aceeaşi pasiune pentru luptele libere, încăieraările din bistrouri, amestecul de whisky-cidru şi aceeaşi intoleranţă, faţă de orice autoritate cu pretenţii.

— Thome... oh ! Thome...

Sintem vreo douăzeci care ne săpunim în aburul duşurilor colective ale cazărmii din Nimègue. Băiatul care mă strigă seamănă cu morţii aceia vii pe care ni-i vor revela mai târziu filmele despre Mauthausen. Faţa lui nu-mi spune nimic dar, ca să nu sporesc şi mai mult spaima de pe chipul lui, mă prefac că-l recunosc. Apoi amintirile mi se precizează ; John !... E de nerecunoscut; Atletul cu care mă

măsuram la Peterborough, locotenentul impecabil din Irish guards76care-mi atingea umerii în timpul luptei, nu mai e decât un biet corp scheletic, acoperit de escare. Stă strâmb, sprijinit într-un picior scurtat, cu 76 Trupele irlandeze (engl.)

357

Edgard Thomé – Parasutati in infern

tendoanele atrofiate. Doar zâmbetul lui m-a ajutat să-mi amintesc.

A primit o rafală în picior în timpul operaţiilor catastrofale de la Arnhem. Dus la spital, a evadat înainte chiar de-a fi pansat şi, timp de şapte luni, a trăit singur ca-o fiară, fugind de olandezi, în care nu are încredere, şi evitindu-i pe nazişti, pe care-i urăşte şi-i dispreţuieşte; înaintarea canadienilor l-a descoperit în pădurea unde se-ascundea...

Aşa s-au petrecut lucrurile ! Îmi povesteşte păţania lui pe îndelete, fără

a căuta să mă impresioneze, ca şi cum ar fi vorba de-o întâmplare banală.

— Eşti cazat în cazarma asta ?

— Da, dar nu mai am acte, ţaţele de la Intelligence Service nu vor să creadă povestea mea, şi de cinci zile mă târăsc de la un birou la altul, în aşteptarea unui avion.

— Fii liniştit, băieţaş, îţi găsim noi o beretă roşie... O să te cheme Dupont şi-o să te-ntorci cu noi.

câteva zile de destindere la Nimègue, apoi zburăm spre Anglia şi ne întoarcem la Randelsham Hall.

Îmbrăcate cu haine noi, cele două regimente sosesc în permisie în Franţa. Trebuie să ne adunăm pe data de 8 mai 1945 la Fort Neuf de Vincennes, ca să ne întoarcem la Londra, unde ni se pregăteşte o nouă

misiune.

La 8 mai, Germania capitulează.

Bineînţeles, nimeni sau aproape nimeni nu vine la întâlnirea de la Vincennes ! Păcat... Misiunea prevăzută era un fel de rămas bun : drept mulţumire pentru serviciile aduse, cele două regimente franceze urmau să fie paraşutate în Norvegia, unde trebuiau să se ocupe de trupele naziste care se predau ! Ar fi putut fi nostim. Camarazii englezi 358

Edgard Thomé – Parasutati in infern

care au trebuit să fie trimişi în locul nostru mai vorbesc şi-acum, după

treizeci de ani, despre asta.

În iunie, ne întoarcem la reşedinţa noastră provizorie din Anglia. Ne pregătim să plecăm în Ceylon : se pare că Suntem indispensabili ca să le venim de hac japonezilor ! Dar e aruncată

bomba la Hiroshima, intervine capitularea japoneză şi noaptea de veselie dezlănţuită într-o Londră fără black-out, în care sirenele îşi reiau la nesfârşit şi dezordonat urletul ce nu de mult încă mai anunţa all clear : sfârşitul alarmei...

Poate provizoriul „ultim război mondial" s-a terminat.

Intoarcere în Franţa, viaţă de cazarmă. Voi fi numit căpitan.

Unii camarazi rămân în armată. Personal, chiar că nu văd ce-aş

putea face ca militar : mi-am îndeplinit angajamentul pe care mi-l fixasem cu mai bine de cinci ani în urmă, am făcut tot ce-am putut ca nemţii să plece din ţinuturile mele.

Adio arme !

Regrete ? nu... Ci doar un strop de nostalgie pentru nişte vremuri când am avut norocul rar întâlnit să trăim departe de impostori, trişori şi tipi „abili", printre oameni de bună-credinţă.

„Deşi lipsită de regrete, amărăciunea lăsată de împlinirea unui vis în inima celui ce s-a bucurat de el", scria Paul Valery...

Cu riscul mai mult decât sigur de-a trece drept un romantic întârziat sau un întârziat mintal, şi împotriva tuturor snobismelor la moda, totdeauna îl voi prefera pe centurionul gata de luptă romanului decăzut în desfrâu, şi tuturor filozofiilor ― triada bărbătească a colţilor : „Să-i cinsteşti pe zei ; să nu faci nimic josnic ; să-ţi exersezi curajul".

359

Edgard Thomé – Parasutati in infern