Trece o oră. Instalat la liziera taberei noastre, mă uit cu binoclul la porţiunea de drum unde-am îngrămădit cadavrele. Doi motociclişti nemţi se apropie.

― Interzis să trageţi !

Cele două ştafete descăleca, contemplă pentru o clipă

spectacolul, apoi pornesc iar la iuţeală. Mai trec încă zece minute... De data asta e o maşină de-a comandamentului, cu cinci ofiţeri la bord. Se opresc, coboară, se apropie de cadavre şi fac cale-ntoarsă şi ei.

— Şi-acum, Thome ?

—Acum ?... o să aşteptăm : am vrut ca-ofiţerii nemţi să poată

constata pe îndelete ceea ce prezintă toate aparenţele unui asasinat premeditat. Ei şi-au permis atâtea altele prin părţile noastre, pe vremea când se credeau invincibili. Şi invers, vâzând că am procedat aşa, vor crede că avem motive să ne simţim foarte puternici, la rândul nostru.

― Crezi că o să meargă ?

— Cred că există şanse să meargă...

Se pare că „a mers": până la sosirea celor dintii canadieni, trei zile mai târziu, drumul rămâne gol precum kipiul unui jandarm.

Georges, agentul „nostru" de legătură, vine să ne anunţe că

două vapoare importante au fost semnalate pe canal: un remorcher, încărcat, parese, cu muniţii, şi un şlep cu propulsie proprie; încărcătură necunoscută.

Dacă nu avem ocazia sa le oferim canadienilor podul pe care trebuie să-l luăm pentru ei, mă gândesc că două bastimente scufundate în canale le vor oferi, în lipsă de ceva mai bun,o posibilitate 346

Edgard Thomé – Parasutati in infern

de trecere practicabilă.

Obişnuita rutină a ambuscadelor: nemţii aflaţi pe platformele de lângă borduri, cad în apă ca sacii. Se prăbuşesc gata morţi în canal ori se îneacă în el. Unii, mai fericiţi, sar pe mal şi aleargă spre noi cu braţele ridicate. Vor fi prizonierii noştri şi ne vor duce raniţele.

Mai fericiţi ?... Nu toţi: am în faţa mea, cu mâinile ridicate la ceafă, un plutonier din Wehrmacht si un sergent SS. Acesta din urmă

poartă pe tunică o insignă destul de rară, cea a combatanţilor de elită

de pe frontul rusesc. Colecţionar în timpul lui liber, Klein întinde mâna stângă spre insignă. Celălalt, arogant, se dă îndărăt cu o mişcare bruscă, îşi ia mâinile, de la ceafă şi-l face porc pe subofiţerul meu, mirat.

Din nefericire pentru neamţ, Klein are reflexe... fulgerătoare: nici nu şi-a apucat carabina aşa cum trebuie, că SS-istul se răsuceşte pe jos, gemând. Un glonte tras în plin stomac, nefericitul, vor trece ore până să moară.

— Omoară-l acum, Lucien, de vreme ce-ai început. Şi Lucien îl omoară cu un glonte în cap.

— Credeţi că e bine ce faceţi, domnule ? mă întreabă liniştit plutonierul prizonier.

Rareori am văzut un tip curajos cu atâta simplitate.

— Nu, nu e bine, dar, în ciuda aparenţelor, e un accident, nu un asasinat. Din Bretania încoace, nu mai facem prizonieri dintre SS-işti.

Ştii, desigur, cum se poartă ? După cum ştii, desigur, că domnul Hitler al vostru a dispus printr-un ordin de zi ca paraşutiştii francezi să fie consideraţi franctirori şi să fie împuşcaţi. Colegul dumitale avusese noroc... Dar şi-a pierdut norocul prosteşte.

347

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Am scufundat cele două vapoare de-a curmezişul canalului. Şi-n felul ăsta am făcut un pod improvizat. Daca meşterii genişti canadieni ştiu să se descurce un pic, ar putea face din ele o pasarelă

acceptabilă..

Îi împingem spre pădure pe cei făcuţi prizonieri. Adjutantul, foarte demn, merge lângă mine. Impart cu el un baton de şocolata, spre marele scandal al băieţilor mei. Dacă ar şti în ce măsură mă

dezgustă măcelul făcut de noi în ultimele două zile, ar avea cu totul alte motive să fie scandalizaţi...

Am cerut un paraşutaj de material. Acţiunea va avea loc mâine.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm... Şi iată că are loc mai devreme, în afara perimetrului prevăzut, şi nimeni nu-i la faţa locului ca să preia materialul. Inutil sa înmulţim riscurile : pornim singuri, Gilles şi cu mine, in căutarea containerelor.

După amiaza e pe sfârşite, iar noi ne învârtim în cerc de câteva-ceasuri fără sa fi descoperit nimic, în afară de un jandarm olandez care, pe cât ne spune, pornise în căutarea taberei noastre.

Nefericitul a scăpat ca prin urechile acului: cu uniforma lui neagră, seamănă perfect cu ucigaşii SS-işti. Când l-am zărit, m-am azvârlît la pământ, aşteptând să-mi fie la îndemână. Daca ar fi avut de-a face cu un maniac ai trăgaciului, ar fi putut fi împuşcat de zeci de ori

! Aflăm de la el că nemţii au ocupat Diever-ul cu tancuri, artilerie şi infanterie SS.

— Repede la tabără, Gilles !

Spre Diever, împuşcăturile izolate alternează cu lungi rafale. În tabără nu mai găsim decât patru paznici îngrijoraţi, pe Geen şi ceata noastră de prizonieri.

348

Edgard Thomé – Parasutati in infern

- Unde Sunt ceilalţi ?

— Plecaţi la Diever, domnule locotenent... împreună cu locotenentul Puydupin.

— Cuum ?...

— Da... Am auzit rafale dinspre sat. Locotenentul Puydupin a spus că sunt canadieni şi a luat pe toată lumea să le iasă în întâmpinare.

— Chiar şi stick-ul meu ?

— Da !

Tîmpiţi !... Nici n-au fost în stare să recunoască acel staccato atât de specific totuşi, al puştilor mitralieră nemţeşti ! Şi Puydupin ! Ah ! ce ţie şi cu omul ăsta... Corcitură între Robin Hood şi-un corsar vîndut la rabat, cu fizicul lui de june prim trecut, se crede obligat să dea mereu reprezentaţii. El personal nu-i lipsit de curaj, cât priveşte glagoria însă, are goluri îngrijorătoare. Un ciclotimic derutant, care trece în aceeaşi jumătate de oră de la o exaltare delirantă la prostraţia cea mai morbidă

în perioada de optimism, are un talent unic să seducă un auditoriu tînăr, iar oamenii lui îl urmează încrezători, prea neştiutori ca să

discearna falia în argumentele lui specioase. Curajos şi inconştient, Puydupin se năpusteşte în fruntea lor şi, prea adesea după placul meu.

Îi duce drept spre prăpăd, fără teamă şi mulţumit de sine. Gilles Anspach mă apucă de braţ: