Şaptesprezece ani, un picior ţeapăn şi-şi apără privilegiul de-a se duce să fie ucis, fără nici o exaltare, ci foarte simplu, cu toată
luciditatea, ca să fie la un loc ca camarazii lui şi... mulţumindu-mi.
Bieţi tineri de azi, disperaţi de-a trăi şi drogaţi cu marijuana, cât de deosebiţi de voi erau băieţii mei !
L-am revăzut pe Philippe în 1960, după o căsătorie izbutită, tată
de familie. Mi-a cerut îngăduinţa să mă sărute, mi-a prezentat-o pe soţia lui, pe copiii lui, apoi mi-a spus cât se poate de simplu :
— Când eram tînăr, domnule locotenent, ne-aţi învăţat că
trebuie să ne purtăm ca nişte seniori. De când s-a sfârşit războiul, tot timpul m-am gândit la dumneavoastră şi n-am făcut niciodată nimic pentru care să fi mertiat mustrarea dumneavoastră.
Bietul Philippe ! Pe vremea aceea era în plină formă şi conducea în mod fericit propria lui exploatare forestieră şi un joagăr. Apoi, ca noi toţi, vârsta agravîndu-i rănile, şi-a început martiriul. Acum un an, împreună cu alţi Câtiva veterani din companie, i-am înmânat Legiunea de onoare cu titlul de mare invalid de război : picioarele i-au paralizat.
E ţintuit în căruciorul lui de invalid, pe care-l manevrează până pe drumurile forestiere, fără fă se vaite ori să se jeluiască.
„Fiilor ei curajoşi... patria recunoscătoare."
Binecuvântarea asta e pentru morţi : e scrisă pe toate monumentele. Nu costă scump şi nu angajează cu nimic. Morţii, bineînţeles, se mulţumesc cu ea. Pentru un om viu, ca Philippe, recunoştinţa patriei se manifestă pesemne într-o pensie.
284
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ieri, în metrou, m-am întâlnit din întâmpîare cu Pierre Chetcutti, unul din băieţii mei din vremea războiului, rănit în luptele de la Lomont. Piciorul lui stâng, scurtat cu patru centimetri, îl obligă, fireşte, să poarte încălţăminte ortopedică. Serviciul pensiilor în generozitatea lui, îi acordă... o încălţare pe an : cea special croită
pentru piciorul schilodit. Cealaltă încălţare şi-o cumpără pe spezele lui
! Se deplasează şontîc-şontîc, în calitate de şef de şantier, din foraj petrolier în foraj petrolier, iar „pensia" îi ajunge numai bine de ţigări...
...Operaţie de rutină, nu-i nevoie de un briefing special : n-aş
putea transmite decât cele ce mi s-au comunicat la Statul-Major, nu mare lucru la drept vorbind şi, oricum ar fi, niciodată pe teren lucrurile nu se prezintă aşa cum le anunţă Statul-Major. Vom avea timp să ne facem o părere când vom fi la faţa locului. E filozofia exemplară a oamenilor de ştiinţă : „Să nu consideri nimic exact, până
când n-ai verificat tu însuţi".
Referitor la armament, n-am făcut decât să-i anunţ pe oameni cam ce-aş vrea să fie luat, şi ştiu că e de prisos şi nepoliticos să
controlez execuţia ordinelor date. În privinţa asta, nu-i nevoie să
verific eu însumi, căci ar însemna cu o mână să dau şi cu alta să iau, iar încrederea reticentă nu-i decât o formă de impostură, şi soiul ăsta de minciună nu se poartă printre noi. Când le cer ceva oamenilor mei, ei ştiu că le deleg o parte din responsabilităţile mele, şi nici nu le-ar trece prin minte să nu execute la perfecţie ceea ce pretind să fie făcut.
...Cele cinci Wellington se încălzesc cu motorul la ralantiu.
Verificarea direcţiilor de zbor, împreună cu pilotul, ultimele aranjamente în legătură cu procedura paraşutarii, şi zburăm din nou spre Franţa.
285
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Oamenii ştiu că-mi place liniştea : conversaţiile pe şoptite ale unora nu-i deranjează pe cei care, ca şi mine, vor să doarmă. Şi dormim cu toţii, înainte chiar de-a trece Canalul mânecii.
Dispatcher-ul ne trezeşte ca să ne semnaleze Rouen-ul, care arde la dreapta noastră : un lac de foc unde oameni descumpăniţi pesemene că urlă şi mor prosteşte.
— Ce părere aveţi, domnule ? mă întreabă navigatorul.
― Ce părere ai vrea să am la şase mii de picioare înălţime ?
decât că soarta noastră nu-i chiar atât de rea cu a altora.
Să-ţi faci o părere ! Ca şi cum ar putea fi vorba să-ţi dai cu părerea când e vorba de război şi de moarte, două lucruri atât de stupide încât sfidează judecata. Să-ţi faci o părere...Mai rămân două
ore de zbor până când vom fi deasupra obiectivului. Mai bine e să ni le petrecem dormind, decât gândindu-ne. Şi cu atât mai bine dacă.
dormind, vom visa şi ceva frumos.
Nu-mi amintesc dacă am visat, dar mă trezesc într-un adevărat coşmar : zburăm în plină ininiă a furtuniii, aparatele cele grele sunt minate de colo-colo ca nişte fire de paie, fulgerele spintecă cerul în jurul escadrilei noastre.
Impasibil, navigatorul îşi trasează direcţiile de urmat, apoi făcându-i-se silă, renunţă şi se duce la postul de pilotaj.
Avionul se cufundă brusc în căderi despre care, de fiecare dată, înfricoşaţi la culme, ne întrebăm dacă nu-i vorba de ultima.
Navighează ca un vapor fără stăpân, se restabileşte urmând culoare drepte, apoi din nou derapează pe un tobogan dement.
De data asta, sunt gata să-mi dau drumul fără să-mi pun nici un fel de întrebare. Tunetele îşi repercutează bubuiturile pe panoul 286
Edgard Thomé – Parasutati in infern
