la pământ pe infanterişti ca un tir de mortier.

— Culcat, domnule locotenent !

Şi Lucien, pe deasupra capului meu, îl doboară pe un sergent care mă ochea de la zece metri.

— OK !

Nemţii n-au înţeles nimic din ce li se întâmplă. Credeau că

hăituie un vânat cuprins de spaimă şi iată că vânatul le sare-n faţă.

Panica e generală. Oamenii mei îi doboară din spate, prin rafale scurte, necruţătoare.

La urma urmei, îmi pot şi eu permite sa-i trimit pe lumea cealaltă. De data asta cu cât scăpăm de mai mulţi, cu-atât vor fi mai puţini cei care ne vor sări în spinare mai târziu.

Percutorul loveşte în gol : mitraliera pe care-o luasem cu mine nu era încărcată. Dacă m-aş fi slujit de ea împotriva căpitanului SS, aşa cum am avut de gând la început, n-aş fi făcut decât să-mi demasc prezenţa...

Şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi înîtmplat !

Îi urmărim pe nemţi, hămăind ca o haită. Iar ei fug din ce în ce mai repede, din ce în ce mai înnebuniţi. Câtiva ghinionişti mai cad încă

sub focurile noastre din ce in ce mai lungi.

— încetaţi foc' ! stânga-mprejur... În canal cu toţii ! Luaţi-o înaintea mea. Toată lumea e aici ? OK ! Go ! Şi ceva mai repede !

Cufundaţi până la jumătate în apa nămoloasă, ajungem la tabără. Cred că niciodată n-am încercat o senzaţie mai agreabilă.

Pe drum, ne încrucişăm cu Puydupin, care ne iese în întâmpinare... Ce mai, incidentul e acum de domeniul trecutului şi, cum zic englezii : The less said dbout, the better : Cu cât vorbeşti mai 353

Edgard Thomé – Parasutati in infern

puţin, cu-atât mai bine.

― Ce mai, domnule locotenent... Bine că...

— Gata, gata, scutiţi-mă de complimente. Sunteţi cu toţii nişte nătărăi, numai buni să ajutaţi la liturghie. Aţi văzut cum erau înţoliţi canadienii voştri ? În uniforma Feldgrau, da. Cu un frumos ecuson SS

pe căşti. Iar armele lor automate colective se numesc MG 42, înălţimile-voastre... Şi nu scuipă deloc, dar deloc, ca nşte brenguns englezeşti. Hai, împrăştiaţi-vă. N-avem un minut de pierdut.

Incărcaţi-vă raniţele, strângeţi muniţia de rezervă şi la drum !

― Unde mergem ? întrebă Gilles.

— La naiba !... Şi cit mai repede. Dacă nemţii au un strop de minte, în mai puţin de o oră vor fi aici, înarmaţi până-n dinţi, cu tancuri şi tot tacimul, ca să le plătim farsa pe care le-am făcut-o.

— Şi pe prizonieri îi omorâm ?

— Cum aşa ? Doar sunt prizonieri... şi ne duc raniţele.

— Şi dacă răcnesc ca să le semnaleze camarazilor lor poziţia noastră ? Şi dacă unul din ei evadează şi le spune unde suntem ?

— Aşteaptă, aranjăm noi asta... Günther, vino aici !

Adjutantul neamţ pe care-l simpatizez se apropie, cât se poate de destins.

— Da, domnule.

— O să ne îndreptăm cit mai repede spre cealaltă lizieră a pădurii. Dacă mai întârziem, riscăm să rămânem cu toţii pe-aici.

— Da, domnule.

— Prizonierii ne vor duce raniţele. Colegii voştri se prea poate să ne caute. În ceea ce ne priveşte pe noi, paraşutiştii mei şi pe mine, îşi vor pierde timpul, şi, bineînţeles, nişte oameni.

354

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Da, domnule.

— Dar prizonierii ar putea fi ispitiţi să strige, ca să ne semnaleze prezenţa. Spune-le să n-o facă, altfel îi omorâm. Pralon... vrei să arăţi cum o să se întâmple ?

Pralon îşi armează mitraliera Sten, special echipată cu amortizor de zgomot. Trage o rafală scurtă ce s-aude ca un foşnet de aripi şi care secţionează frunzele pe deasupra capetelor prizonierilor

— Ai văzut?

— Da, domnule.

— La drum !

Şi ne năpustim prin pădure ca o ceată de mistreţi.

Timp de cincizeci de minute, nu ne încetinim ritmul. Geen galopează ca o căpriţă, dar burduhănosul Posthumus, cu mâinile legate, gafaie zieîndu-ne să-l ucidem mai curând.

— Gata, nu mai face circ ! Dacă va trebui să fii ucis, alţii o vor face, nu noi. Tot ce-o să faci tu împreună cu noi e să fugi. Galopează, sac plin, drăguţii tăi camarazi nazişti ne ajung... şi-atunci da, cred şi eu, o s-o porneşti cu picioarele înainte... Inaintea noastră. Posthumus !

Totul e prevăzut în program.

Zece minute ca să ne tragem sufletul şi iar ne năpustim printre brazi. În afară de Günther, cu care fac cu schimbul, ceilalţi prizonieri nu pot ţine pasul cu noi. Şi totuşi, au mâncât la fel ca noi. Tare şubredă, rasa seniorilor ! Scîrbiţi, băieţii mei îşi iau bagajele înapoi.

— N-avem noroc, domnule locotenent, am picat peste nişte mîrţoage.

O sută de minute de goană, mai bine de opt kilometri. Cred că

acum ne putem instala tabăra şi dormi.

355

Edgard Thomé – Parasutati in infern