Nu mai aveam impresia, ca în Franţa, că sunt un fenomen desuet, un războinic strecurat în rândurile unor negustori. Mă

simţeam bine în pielea mea : cea a unui soldat de meserie, sigur de competenţa şi de vocaţia lui. Nu-i vorba numai de-o impresie înfrumuseţată de amintire, ci de-o convingere intimă ce dăinuie ; eram fericit printre oameni oneşti, şi mă gândeăm fără nici o amărăciune să-mi risc viaţa ca s-o protejez pe-a lor.

Când am fost informaţi că in noaptea de 7 aprilie 1945 vom sări în Olanda ca să semănăm panica în rândurile nemţilor, n-am încercat, spun drept, nici un fel de teamă... dar nici vreo exaltare deosebită :

„Operaţie de rutină..." O să ne facem treaba cât vom putea mai bine, fără împătimire, fără iluzii de adolescenţi, dar cu o eficacitate implacabilă de pugilişti profesionişti.

Chiar dacă războiul era, teoretic, câştigat, misiunea noastră avea un sens : ne vom risca viaţa, dar nici mai mult, nici mai puţin decât nişte toreadori, apărând în acelaşi timp viaţa altor mii de oameni, care, fără noi, şi-ar fi aflat sfârşitul în polder-ele olandeze.

Misiunea, în principiu, era logică şi simplă : trebuia să punem mâna pe un pod de pe canalul Assen, să-l dominăm şi să-l ţinem până

la sosirea primelor blindate canadiene. Propunerea asta cinstită avea în ea ceva déjà vu. Era reeditarea revizuită şi corectată a poveştii de la Clerval ; un scenariu seducător pe hartă şi pe hârtie, dar putred de 334

Edgard Thomé – Parasutati in infern

riscuri în realitate. Eram ferm hotărât să nu fac decât cum m-o tăia capul, şi mai cu seamă să-i aduc îndărăt teferi pe toţi prietenii mei.

De acord să luăm podul, dar când voi spune eu, după ce voi fi văzut la faţa locului cum stau lucrurile. De ora H, fixată teoretic de Statele-Majore, îmi păsa cât de-o ceapă degerată. Experienţele de până

atunci îmi confirmaseră cu prisosinţă inepţia criminală a unei ascultări resemnate.

INTERLUDIU OLANDEZ

Totul a început cât se poate de prost... printr-o eroare de paraşutare : suntem obişnuiţi dintotdeauna să sărim de la o sută, o sută cincizeci de metri. Iar în noaptea aceea am fost lansaţi de la trei mii de picioare...

Genunchiul meu cel încercat în munţii Jura face ca uneori să fiu aproape infirm. Ca să nu-i stingheresc pe ceilalţi, şchiopătînd în faţa lor în avion, am făcut schimb cu Klein : el sare primul iar eu, de data asta, ultimul. Nu fac decât să-i urmez pe ceilalţi şi mă pomenesc în aer, pe negândite şi fără să mă mai chinuie nici o întrebare.

Timpul necesar unei coborîri de patru sute de picioare mi se pare a se apropia de sfârşit şi, mă pregătesc să ating pământul dintr-o clipă într-alta. Cobor întruna, străbătând straturile groase de ceaţă, legănat de leg-bag, care oscilează la nesfârşit la capătul sforii.

Trebuie să se fi strecurat vreo greşeală pe undeva : coborîrea asta ce nu se mai termină o dată... Şi-apoi aud lesacul. Idioţii ăştia trebuie să ne fi lansat deasupra mării.

Dacă până şi piloţii din RAF încep s-o ia razna prin aer, în cine 335

Edgard Thomé – Parasutati in infern

să mai ai încredere, Dumnezeule mare !

Precum cu insistenţă se recomandă în asemenea situaţie, îmi desprind hamurile, şi le ţin cu mâna : când atingi apa le dai drumul, paraşuta se duce departe, iar omul înoată după ce şi-a umflat aşa numita Mae West 74. Dacă nu-ţi desprinzi hamurile, umbrela paraşutei îţi pică în cap şi te trage la fund.

Aud tot mai desluşit mugetul valurilor. Şi cobor la nesfârşit, bătut în faţă de un vânt nesuferit şi rece. La câţi metri sub mine s-o plimba marea ? Mâinile mele învineţite refuză să mai poarte toată

greutatea aceea. La naiba l Dau drumul la tot ! Şi mă pomenesc stând prosteşte în şezut, înconjurat de ferigi : de-un minut, dacă nu mai bine, paraşuta mi se agăţase de singurul copac mai răsărit de pe-o rază de douăzeci de kilometri. Eu credeam că tot mai cobor, în timp ce, idiotul de mine, mă legănam ca o maimuţă la capătul unei liane. Iar resacul, zgomotul valurilor... era doar vantul de nord-vest ce sufla din plin în plantaţiile de pini.

În orice caz, cacealmaua asta destul de derutantă a triplat timpul de regrupare la sol. Ziua a devenit periculos de luminoasă, iar noi încă ne mai căutăm, în timp ce, în mod normal, de mult ar fi trebuit să fim la adăpost, camuflaţi şi stând la pîndă, cât mai departe de zona unde-am fost paraşutaţi. Şi ca din întâmplare, am aterizat la douăzeci de kilometri de locul prevăzut !

Mi-am recuperat troop-a.

Tancuri nemţeşti invizibile se fîţîie pe un dirum din apropiere.

Din fericire, am căzut în interiorul unei păduri tinere, ai cărei pini, abia 74 Vesta de salvare, gonflabila, numita astfel dupa numele celebrei actrite, din cauza asemanarii cu pieptul ei generos.

336

Edgard Thomé – Parasutati in infern

atingând un stat de om, ondulează cit vezi cu ochii.

Gilles Anspach a avut o aterizare cam anevoioasă. E euforic cu drăgălăşenie, si încă nu foarte conştient de realităţile terestre.

— Auzi, Thome !

— Bineînţeles !

— Sunt tancuri !

— Fără-ndoială.... şi cu siguranţă că nu canadiene.

— Ce facem ?

— Nimic. Strângem paraşutele şi ne afundăm în pădure.

— Şi pe urmă ?

— Pe urmă... Dormim.

— Şi pe urmă !

— Pe urmă vedem noi.

— Şi podul de pe canal când îl atacăm ?

— Ascultă, nătărăule ! Ţin mult la tine, dar prea vorbeşti aiurea.

Adună-ţi oamenii, şi la drum ! O să dormim toată ziua, dacă friţii o să

ne lase. Nu ştiu unde suntem, dar în orice caz nu acolo unde-ar fi trebuit să fim. Mai intii trebuie să găsesc coordonatele şi să recunosc terenul. Pe urmă, apreciem noi situaţia. Cât despre podul de pe canal, doar nu arde ! Auzi cum defilează tancurile ? Nu sunt englezeşti. Iar canadienii nici nu mă aştept să pice mai înainte de vreo patru-cinci zile, şi încă sunt optimist, cred. Ţi-aduci aminte de Clerval ? O singură

prostie ca asta e de-ajuns într-o viaţă de om. Mi-am făgăduit să mă

întorc cu voi toţi... şi întregi. Nimeni n-o să se joace de-a Fort Alamo în cursul misiunii ăsteia. Mai întâi o să dormim. Pe urmă, luăm noi o hotărâre, în funcţie de împrejurări.

Gata, iepuraşilor, dispoziţiile obişnuite... Trei oameni stau de 337

Edgard Thomé – Parasutati in infern

veghe şi se schimbă din oră-n oră. O grenadă in cască, la îndemână.

Dezlegaţi-vă la şireturi şi... in saci ! Vise plăcute, dacă vă dă mâna.