Edgard Thomé – Parasutati in infern

perfide.

― Precum vezi... Generalul vrea să treacă un comando utilat cu armament greu pe celălalt mal. O să trecem în timpul nopţii.

Adevărată pleaşcă, de inamic nici urmă. De când suntem aici, nici un glonte nu s-a auzit şuierând.

Sigur că mi-aş fi pierdut timpul explicându-i că tăcerea aceea nu înseamnă nimic şi, foarte probabil, nimic bun. Am străbătut mai mult de treizeci de kilometri în cursul dimineţii, la fel ca şi băieţii mei, iar acum suntem nerăbdători să ne vârîm în sacii de dormit : ne aşteaptă

bine puşi la cald în fânul unei şuri, la doi kilometri în spate. N-avem timp de pălăvrăgeală şi-apoi, la urma urmei, de ce să dau eu peste cap tactica yankeilor. Eu n-aş proceda ca ei, asta-i tot. Fiecare cu stilul lui.

— Ce meşteresc acolo, domnule locotenent ?

— Nimic original... Vor să treacă pe partea cealaltă în noaptea asta şi, cum dispun de mijloace, vor să instaleze o sută de inşi acolo unde, după părerea mea, zece ar fi de ajuns. Baker îşi-închipuie că

inamicul nu mai e în faţă.

— Dar dumneavoastră ?

— Ştiu şi eu ? Se prea poate ca locul să fie liber, dar după

părerea mea, americanii se cam pripesc când trag concluzia asta. De trei ore de când se ostenesc, cu pregătirile pentru traversare nu i-a deranjat nimeni, şi asta-i linişteşte. Personal, aş fi mai curând îngrijorat. V-am spus mai de mult povestea căpitanului Conan. În ceea ce mă priveşte, am tras din ea o învăţătură esenţială : înainte de-a întreprinde ceva, Conan îşi punea totdeauna, o întrebare primordială :

„Şi ce-o să facă tipul din faţă ?”

Dacă aş fi ofiţer în Wehrmacht şi-aş fi instalat pe malul celălalt, 321

Edgard Thomé – Parasutati in infern

aş interzice categoric să se tragă vreun glonte în americani. Aş nota grijuliu pe hartă locul pe unde ei au de gând să treacă şi aş comunica coordonatele artileriei. Eu însumi mi-aş pune mortierele în poziţie de tragere şi-aş calcula tirul în funcţie de trecerea lor. Aş dispune şi automitraliere în tir reperat, ca să încercuiesc o porţiune de-un hectar pe malul dinspre nord : o sută de metri de mal pe o sută de adâncime.

Aş instala câtiva oameni la pîndă ca să mă informeze despre mişcările adversarului, apoi m-aş duce să trag un som în aşteptarea nopţii.

Când în sfârşit aş auzi clopocitul neobişnuit, ca şi toate zgomotele inevitabile ce trădează o trupă care trece vadul, m-aş instala langă telefon. Iar când trupa ar fi jumătate pe malul meu, iar jumătate broscăind încă prin apă, aş cere să se pornească tirul artileriei, în timp ce eu la rândul meu aş comanda „foc !" mortierelor şi automitralierelor mele... Şi uite aşa m-aş alege cu crucea de fier stând în fotoliu, fără să

pun în pericol nici un fir de păr de-al oamenilor mei.

Klein zâmbeşte cu zâmbetul lui drămuit.

— Tare mi-e teamă pentru americani că totul o să se petreacă

exact aşa cum credeţi. Dar nu ne-au cerut părerea, iar dacă ne-am spune-o, ne-ar lua drept nişte tîmpiţi sadea... Ce mai... N-au decât să

se distreze cum le place, în ce mă priveşte, nu-i genul meu de sport.

Garros vine la mine : .

― Domnule locotenent... mă ofer voluntar să-i însoţesc pe americani.

— Te-ai prostit ?

— Trebuie, domnule locotenent.

Nici pomeneală !

— Vă rog, domnule locotenent... Ţin foarte mult. Le-ar putea fi 322

Edgard Thomé – Parasutati in infern

util.

— La ce ?

— Nu ştiu, dar vreau să merg cu ei. Nu sunt obosit ş nici n-aş

putea să dorm... Ei, ce spuneţi ?

— Dacă ţii aşa de mult, du-te... Dar nu te înţeleg N-am înţeles decât treizeci de ani mai târziu, într-o zi când l-am întâlnit pe Klein la mormântul unor foşti camarazi. Am flecărit puţin, aşa cum se obişnuieşte între veterani, şi eu am adus vorba de Garros. Abia atunci am aflat că în Bretania, în ziua când Klein şi cu el trebuia să neutralizeze punctul de control de pe şoseaua spre Daoulas, Klein fusese nevoit să întreprindă el singur totul epuizat de marşul făcut până acolo. Garros se prăbuşise pe drum şi nu-şi putuse aduce contribuţia.

Să fi încercat, în seara aceea, în Lorena, să-şi ia revanşa ?

Garros ne-a părăsit ca să i se alăture lui Baker, iar noi ne-am dus să dormim.

Pe la ora unsprezece, artileria germană a inceput să piseze râul, satul şi calea ferată. Am plecat din şura unde ne aflam şi ne-am culcat într-un şanţ. Pentru prima oară am ascultat tirul rachetelor nemţeşti, replica germană a asa-numitelor orgi ale lui Stalin, cunoscute sub denumirea de Nebelwerfer, al căror mieunat prelung îţi toacă nervii cum ar face scalpelul unui călău rafinat.

Douăzeci de minute nesfârşite am trăit şi am simţit ceea ce până

atunci nu ştiam decât din auzite : Gravelotte, Verdun, artileria rusească pe Berezina... vârîţi în noroi, tinîndu-ne capul în mâini, am îndurat cel mai cumplit bombardament pe care l-am cunoscut vreodată.

323

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Apoi artileria grea americană şi-a început şi ea tirul, nemţii şi-au rărit salvele şi totul s-a terminat aşa cum se termină o furtună : s-au mai auzit câteva rostogoliri îndepărtate, câteva fulgere nehotărâte şi în sfârşit s-a înstăpânit tăcerea binecuvântată a nopţii.

În zori, Klein şi cu mine am plecat după noutăţi.

Câtiva americani vlăguiţi orbecăiau pe malul nostru... asta mai rămăsese din tot comandoul lor !

— Era un paraşutist francez alături de voi.

— Da, se afla în frunte... Porcăriile lor de aruncătoare ne-au hăcuit. Toţi camarazii noştri au rămas în balta de pe malul celălalt.

Soarele se ridică şi luminează dezastrul : cadavre ciuruite de schije se clatină în voia curentului, îngenuncheate în apa noroioasă ; arme părăsite presară clisa de pe maluri ; un rănit strigă după ajutor în trestiile de pe malul nordic.

— Hai, Lucien, daca Gârros nu-i decât rănit ?

― Mergem, domnule; locotenent, dacă noi nu ne ducem, n-are cine s-o facă în locul nostru.