- Nu, încerc să fiu obiectiv. Dacă ne daţi cinci tancuri ca să ne însoţească, atacăm satul Accolans mâine în zori si-l luăm înainte de amiază.

—Imposibil.. Nu ştii ce vorbeşti !

—Ba tocmai asta e, că ştiu ! rămâne de văzut dacă

dumneavoastră vreţi să luăm satul sau nu.

Eagle e furios, Câtiva sicofanţi din anturajul lui par consternaţi, ceilalţi în schimb par să jubileze, mai cu seamă un colonel de blindate care-mi face cu ochiul, aprobator,

— Chiar crezi că o să reuşeşti ?

— Îmi propun să încerc. Dar vreau cinci tancuri.

— Aranjează cu responsabilul blindatelor... Ai acordul meu,

— O.K. La revedere, domnule general.

Nu-mi rămâne decât să-i înştiinţez pe oameni, să pun la punct amănuntele cu blindatele şi să mergem la culcare.

La ora şase, a doua zi dimineaţă, abordăm creasta ce domină

satul-Accolans. Tancurile de protecţie sunt în spatele nostru : ne-am înţeles numai decât cu echipajele lor, avem încredere în băieţii ăştia de vârsta noastră, spontani şi binevoitori, şi ştiu dinainte că totul o să

meargă ea pe roate. Spre deosebire de generalul lor, ei par să aibă

multă stimă pentru noi.

Platoul pe care-l străbatem acum nu oferă un spectacol prea încurajator pentru oamenii care se vor bate ; infanteria americană a lăsat câteva cadavre. Mirosul morţii e insuportabil pentru cei vii. E o reacţie animală, îmi închipui : într-o zi, o iapă foarte blândă m-a azvârlit din şa, trecând pe lângă hoitul unei vulpi, pe care eu nu-l 313

Edgard Thomé – Parasutati in infern

văzusem... Pansamente pline de sânge ne seamănă drumul, puşti înfipte în pământ cu baioneta ne jalonează itinerarul : au slujit drept suport pentru transfuziile urgente, în timpul luptelor de mai înainte, iar zorile încep să dea la ă flacoanele de plasmă goale, lipite de paturile puştilor prin spire de sparadrap. Ceaţa ce mai stăruie pe pământ în caiere ce se destramă sporeşte decorul pentru un film de groază... E aproape la fel de înspăimântător ca şi minutul dinaintea saltului cu paraşuta.

Am contat pe faptul că la ora asta, obosiţi de-o noapte de veghe, nemţii vor fi mai puţin sprinteni decât în toiul zilei. Am încercat să

mă pun în locul lor şi să mă gândesc că, surprins la trezire de nişte blindate despre care nu ştiu dacă sunt cinci sau cincizeci, aş simţi mai curând nevoia să mă adăpostesc la început...

E exact ceea ce se întâmpla.

Aşa cum am stabilit, tancurile deschid focul asupra satului când noi ajungem la liziera pădurii, şi cele patru stick-uri, urlînd, încep să ia casele cu asalt.

Răspunsul e identic şi plin de proteste :

― Nu trageţi ! Nu trageţi !... Ne predăm...

Nemţii, nişte puşti cei mai mulţi dintre ei, se îndreaptă spre noi cu braţele ridicate.

Băieţii mei, fără un cuvânt, ii pun cu nasul la perete printr-o mişcare a mitralierei.

Ochesc un Feldwebel burduhănos şi i-l încredinţez lui Andre Le Nabour ca să se ducă împreună cu el să le spună şi celorlalţi că orice rezistenţă e inutilă.

Prizonierul a înţeles de minune şi se achită de misiune cu zelul 314

Edgard Thomé – Parasutati in infern

excesiv al subofiţerului teuton. Hărţuit de Le Nabour, aleargă ca un apucat în cele patru colţuri ale satului, încât inima nu-i mai rezistă : se prăbuşeşte ca un bloc, dându-l pe mâna noastră pe ultimul dintre

„subordonaţii" lui.

— A murit, domnule locotenent ?

— Nu... Dar îi lipsea antrenamentul. Desfaceţi-l repede la gât.

Sper că infirmierii au camfor solubil.

Aproape două sute de prizonieri defilează acum prin fata tancurilor. Infanteriştii americani îi iau în primire, iar noi ne instalăm în satul cucerit ca să luăm micul dejun.

E ora nouă dimineaţa. Nici morţi, nici răniţi în niciuna din tabere. Genul ăsta de operaţii nu-ţi lasă nici întrebări, nici regrete, ci numai amintirea unei păcăleli reuşite.

E singurul fel în care eu accept războiul.

33

CAVALCADA

Generalul care ne mustra ieri seară nu găseşte cu cale să ne mulţumească astăzi. În schimb, colonelul care se ocupă de blindate ne încredinţează un pluton de automitraliere. Operăm în tandem cu plutonul lui Fred, un căpitan din Virginia, bine crescut, curajos şi competent.

Din nişte cercetaşi pedeştri, constrânşi să trudim prin noroaie, iatâ-ne ajunşi cavaleri motorizaţi, şi ne lansăm cu toată viteza în fel de fel de recunoaşteri, spicuind în câteva minute de conversaţie cu ţăranii informaţii pe care americanilor le-ar fi trebuit ore întregi ca să le culeagă.

Educaţia noastră în armata britanică ne-a pregătit de minune 315

Edgard Thomé – Parasutati in infern

pentru tot felul de acţiuni imprevizibile : când dăm peste un drum întrerupt de copaci tăiaţi şi minaţi, îl neutralizăm noi înşine, fără să

apelăm la genişti. Camarazii noştri americani ne consideră pină la urmă nişte demiurgi, îi asigur că generalul lor e un prost care n-o să

ştie niciodată să lupte în război, iar ei nici măcar nu protestează.

Cîştigăm ore nepreţuite pentru restul diviziei. E o cavalcadă

dezlănţuită care nu se lasă intimidată de nici un obstacol şi, în felul acesta, ajungem cu treizeci de ore înainte pe malul sudic al Moselottei.

Ne năpustim ca nişte apucaţi. E un raid de cavalerie pe care nici o autoritate timorată nu poate încerca să-l frâneze. Avem cu toţii impresia oarecum îmbătătoare că recucerim noi înşine o parte din ţara noastră. Nu le lăsăm nemţilor timpul să-şi vină în fire : când unul din vehiculele noastre e blocat de un tir inamic, îl punem la adăpost fără să

stăm mult pe gânduri şi depăşim, târându-ne, punctul de rezistenţă.

Nemţii, luaţi pe la spate de atacul neaşteptat al unor sălbatici care urlă, se predau sau fug care incotro. Îi manevrăm cum faci la descinderea unui sezon de potîrnichi : goneşti vânatul, tragi, îl înnebuneşti... şi-l aştepţi, ca s-o iei de la capăt, pe locul precis unde ai presupus că o să