— Nu tocmai. Te-ai înşelat singur, dar peste câtiva ani vei crede, ca şi mine, că ai avut noroc. La revedere.
Afară, nemţii vociferează : au înţeles în cele din urmă, văzând că machisarzii înarmaţi îi încercuie, şi-şi reproşează unul altuia naivitatea.
— Gura !... În rând câte patru, repede. Paul, te poţi ocupa de ei, ofiţerul lor se descurcă binişor în franceză, o să-ţi poată sluji drept interpret.
Andre Le Nabour e nemângâiat:
— Le-aţi văzut cizmele de salt, domnule locotenent ? Mult mai şic decât ale noastre ! Şi eu, care am picioare aşa de mici... n-am găsit nici o pereche care să-mi vina.
249
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Klein îmi întinde un binoclu Zeiss :
— Ca să-l înlocuiţi pe cel stricat, domnule locotenent.
— Mulţumesc, Lucien... Va trebui să recuperăm şi armele abandonate de prizonieri în pădure. Cred, de altfel, că le-au rupt... Era dreptul lor. Dar poate că din grămadă puteţi alege câteva cadouri utile.
— Ce mai capcană, şi ce s-au mai fraierii friţii, domnule locotenent !
— Să nu ne mai lăudăm atât. Totdeauna v-am spus că educaţia prusacă atrofiază imaginaţia. Deocamdată, să ne întoarcem acasă.
„Acasă"... Asta e acum pentru noi ferma familiei Bouguennec.
Acolo ne-am aşezat tabăra, acolo luăm masa, ea ne ascunde şi ne apără.
Acolo am descoperit Bretania, generozitatea bretonă şi curajul foarte simplu al bretonilor.
5 august, către seară
După cină, Klein şi cu mine ne ducem să luăm aer. Mai curând vânt... Am pornit, fiecare în partea lui, să facem o ultimă recunoaştere, pe o rază de opt sute de metri în jurul casei. Precauţie ce poate părea de prisos, dar la război neglijenţa costă prea scump, ca să ne putem îngădui aşa ceva.
Lucien se întoarce din patrulare în acelaşi timp cu mine. Îl împinge de la spate pe un neamţ, pe jumătate îmbrăcat în civil.
— De unde l-ai pescuit ?
— I-am căzut în spinare la cinci sute de metri de aici.
— Înarmat ?
— Da, domnule locotenent... iată-i pistolul.
— Un tip singur-singurel ! Ciudat...
250
Edgard Thomé – Parasutati in infern
― Zice ca-i alsacian şi că voia să dezerteze.
— Adu-l la lumină în sala cea mare. Să vedem mai de-aproape despre ce-i vorba.
„Alsacianul" vorbeşte într-adevăr franţuzeşte, dar nu franceza cântată din Alsacia, care mi-e foarte familiară,
— Voiai să dezertezi ? De ce ?
Se porneşte pe nişte explicaţii încălcite. Când cineva minte, eu ştiu. Şi nu-mi explic de ce : mă simt prost, îmi vine să-i spun interlocutorului meu să nu-şi piardă timpul, să nu se ostenească atâta, pentru că ceva în mine refuză să-l creadă. Mă simt umilit pentru el văzându-l cum se înjoseşte, încă un mecanism despre care, nu ştiu cum funcţionează, dar funcţionează... Inerlocutorul meu minte.
— Ştiai că ne aflăm în ferma asta ?
— Căutam.
— Ascunzându-te ?
Tipul se încurcă, e galben ca ceara, sudoarea îi im brobonează
buza, şi mâinile trebuie să-i fie jilave, pentru si şi le şterge rând pe rând de tunică.
— Ai acte ?
— Nu... Le-am lăsat în efectele mele.
— De unde anume eşti, în Alsacia ?
— Strasbourg...
— Bineînţeles... Lucien, uită-te la placa de identitate a tipului...
