se aşeze.

Din nefericire, elementele grele ale diviziei se dovedesc incapabile să ţină multă vreme pasul cu ritmul nostru infernal şi să

exploateze pe loc recunoaşterile noastre îndepărtate. Surprinşi câteva zile de îndrăzneala noastră dezinvoltă nemţii încep să opună

rezistenţă. Infanteriştilor din primele zile pe care îi îmbrânceam fără

ruşine, li se substituie din ce în ce mai mult plutoane de tancuri Tigru sau Pantera, pe care nici vorbă nu poate fi să te duci să le gîdili cu flintele noastre de treizeci şi şapte de milimetri.

316

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Nemţii, de când au recurs la tancuri, şi-au recăpătat încrederea în ei înşişi şi-şi permit abateri de la dreptul internaţional pe care până

mai ieri nu l-ar fi încălcat.

Unuia dintre coechipierii noştri americani un glonte explozibil i-a smuls umărul. Rana e groaznică, o tocătură de carne sângerândă, braţul stâng îi e pierdut fără speranţa.. Un glonte obişnuit l-ar fi scos din luptă la fel de bine, fără a antrena suferinţa asta inumană şi-o mutilare sălbatică,

— Hotărât lucru, spune Klein, n-or să se schimbe niciodată.

Când nu sunt bătuţi de moarte şi siliţi să-ţi lingă picioarele, n-au altceva în minte decât să te facă să suferi degeaba.

Părăsim plutonul de automitraliere şi ne strecurărn amândoi în spatele gardurilor de mărăcini ce mărginesc drumul.

Trei sute de metri de târât câineşte sub biciul focului inamic, dîrdîind de spaima de-a fi reperaţi şi ucişi fără motiv de glonţul exploziv al unei brute. Trei sferturi de oră de groază, de sudori, de înverşunare şi de ură ne duc la douăzeci de metri în spatele a trei trăgători de elită germani.

Niciodată n-am fost în stare să ucid decât constrâns de nevoie, şi ezit să trag într-o pradă aflată în întregime la cheremul meu. În ceea ce-l priveşte, Klein nu-şi pune niciodată întrebări când e vorba de nazişti, doboară doi într-o fracţiune de secundă, înainte ca eu să fi ochit.

Când ajung lângă copac, unul din nemţi e mort, ucis de-un glonte în cap. Al doilea, cu umărul perforat, se răsuceşte pe jos, urlînd de durere. Al treilea şi-a lăsat arma şi, cu braţele ridicate, ne imploră să

nu tragem.

317

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Arma mortului e încărcată cu cartuşe explozive, la fel ca şi cea a rănitului. Iau puşca lăsată de neamţul ramas teafăr : încărcătorul are gloanţe obişnuite... La fel şi cartuşiera.

Klein mă întreabă din priviri. Niciodată nu-i nevoie ca noi doi să ne vorbim ca să ne înţelegem. Ia arma rănitului, manevrează

închizătorul şi-l ucide pe îndelete cu propriile lui gloanţe explozive.

Îi explic supravieţuitorului înspăimântat că e liber să se ducă la liniile lui. Inutil să-i precizez ce aştept din partea sa, ştiu că mesajul va fi trimis cu fidelitate : fără gloanţe explozive, altminteri vom fi necruţători.

Fred sare din automitraliera lui. Nici el n-are nevoie de explicaţii. A înţeles dintr-o privire mica dramă ce-a luat sfârşit.

— Ştiam că eşti un tip rece, Thome, dar nu şi implacabil. Eşti sigur că asta trebuia făcut ? Bah ! La urma urmei, îi cunoşti pe friţi mai bine decât mine...

— Cred şi eu, bătrâne... Acum, poate că vom fi ucişi de gloanţe obişnuite, dar nu mutilaţi prosteşte de porcăriile lor.

În zilele următoare, întâlnim tot mai multe tancuri nemţeşti şi, pe la finele lui septembrie, suntem blocaţi în faţa Epinal-ului. E

sfârşitul cavalcadei. Divizia îşi ia poziţie în faţa dispozitivului german, din nou începe războiul clasic de poziţie, pentru care noi nu avem nici un fel de vocaţie.

De data asta, Statul-Major împărtăşeşte sentimentele noastre, şi Compania a 2-a primeşte ordinul să-i părăsească pe americani şi să se ducă la Epernay, unde regimentul urmează să-şi înceapă cantonametul de odihnă. Oricât de reconfortantă ar fi hotărârea aceasta, riscă să

rămână multă vreme o simplă dorinţă pioasă, deoarece nimeni n-a 318

Edgard Thomé – Parasutati in infern

prevăzut mijloacele să fie pusă în practică ; nu dispunem de nici un vehicul, benzină nu există, iar de deliciile de la Capua ne despart o sută de leghe.

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, nemţii au abandonat, în graba lor, parcuri întregi cu tot felul de vehicule. Din toată fierăria alegem maşinile franţuzeşti, şi în patru zile, mecanicii noştri motorizează

compania.

Camarazii noştri americani ne aprovizionează generos cu de-ale gurii şi cu benzină. Par cu adevărat trişti să ne vadă plecând de la ei, şi nici măcar nu facem schimb de adrese : ar însemna să fim prea încrezători în viitor. Există împrejurări când drăgălăşeniile obişnuite sfârşitului de vacanţă ar fi de-a dreptul deplasate, În timp ce mecanicii se întrec pe ei înşişi, noi muncim un pic pentru americani... dar ca nişte amatori independenţi. Nu mai avem nici o legătură organică cu divizia lor şi, în consecinţă, nimic de-a face cu generalul lor, ceea ce ne lasă o mare libertate de gândire şi, în acelaşi timp, o mare libertate de acţiune.

De vreme ce vehiculele au devenit prea vulnerabile, vom face apel la forma noastră olimpică şi la picioarele noastre ca să-i ajutăm pe aliaţii noştri să acţioneze. Şi încep din nou marile jocuri cercetăşeşti din copilărie : ne infiltrăm în mijlocul nemţilor, le observăm dispozitivul, apoi ne întoarcem în liniile noastre, doldora de informaţii precise, pe care nici un avion de observaţie nu le-ar fi descoperit vreodată. Şi-ar putea-o face cu atât mai puţin cu cât din două zile una e cu ceaţă, iar cealaltă cu ploaie ceea ce interzice orice fantezie.

De cum ne întoarcem, artileria începe tragerea şi pisează cu precizie poziţiile lingă care ne aflam lungiţi la ţă de o sută de metri eu 319

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mai puţin de patru ore în urmă. Tancurile nemţeşti, pe care în aceeaşi după-amiază, în joacă, le atinsesem cu mâna sunt sfărîmate în zeci de bucăţi.

Chiar Statul Major american nu recunoaşte decât cu oarecare reticenţă, nu suntem cu totul străini de faptul că situaţia se dezgheaţă.

Blindatele îşi pot relua mersul şi, în final, naziştii ne abandonează destul de uşor Épinalul. Copii pierduti ai unei unităţi ciclopice, înzestrată cu tancuri grele şi batalioane grele, doar noi şi numai noi dăm ochi acestui monstru şi-l scoatem din clisă.

Tehnica noastră pare a face şcoală : la 22 septembrie 1944, după

amiaza, întâlnim pe malul stâng al Mosellei o companie americană

care a fost însărcinată să ne concureze.

Baker, maiorul care o comandă, e un bătran ofiţer de cavalerie care trebuie să fi avut numai note bune la toate-„marile manevre". Şi-a desfăşurat jumătate din oameni ca un scut de protecţie în spatele unui rambleu de cale ferată, în timp ce cealaltă jumătate pregăteşte, ca la exerciţii, trecerea râului.

Geniştii trag bărci pneumatice pe lângă mal şi le ancorează : transportă în ele arme grele şi muniţii. O secţie se osteneşte să întindă

funii de-a curmezişul apei : vor sluji drept balustradă şi de călăuză

infanteriştilor care vor trece în cursul nopţii. Aşa se recomandă să se procedeze în toate manualele serioase !

— Hello, Baker !... Ne jucăm de-a războiul ?

Chiar dacă nu e deosebit de subtil, Baker nu-i deloc rău. Ne-am cunoscut în divizia americană şi, timp de două săptămâni cât am luptat împreună, niciodată nu l-am văzut lipsindu-i curajul ; s-a obişnuit cu mine şi-mi tolerează fără năduf observaţiile un pic cam 320