Până una alta trebuie să trăim şi, când descindem în Paris fără

un sfanţ, ne vedem siliţi să recurgem la expediente. Cel mai simplu şi cel mai elegant e să ne instalăm cite trei-patru într-un restaurant pentru grangurii de la bursa neagră, escroci, peşti şi alţii de teapa asta.

329

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Comandăm ce ne convine, fără să exagerăm. Când maître d'hotel ne prezintă nota, noi am şi pus ochii pe clientul a cărui mutră ne displace cel mai mult, şi-i spunem să i-o ducă lui. Merge de fiecare dată.

Mai trebuie asigurată şi solda oamenilor. Pentru asta recurgem la o tehnică ceva mai elaborată, dar de-aceeaşi speţă : am fost învăţaţi la şcoala militară engleză, să pornim fără cheie orice fel de maşină, şi nu ne lipsim de exerciţiul ăsta. Alegem, din faţa localurilor de noapte categorie grea, maşinile cele mai gomoase, şi le ducem la Ay.

În câteva ore, mecanicii le îmbracă în kaki, imprimă cu şablonul sigla oficială a celei de-a 21-a Divizii Aeropurtate şi, timp de-o săptămână, maşinile bişniţarilor, peştilor, traficanţilor şi ale altor paşale noptatice devin nişte respectabile vehicule militare în tranzit prin garajele noastre.

În timpul ăsta, doi dintre vechii noştri subofiţeri, foşti luptători în Legiunea străină, pentru care lumea interlopă pariziană nu are nici un mister, îmi procură legitimaţii gri. Când le avem, maşinile spălate cu jetul, îşi recapătă aspectul, civil... şi iau drumul Parisului, unde sunt vîndute vreunui alt bişniţar, peşte ori traficant, care cu prima ocazie va fi păcălit de alţii de-ai noştri. Subofiţerii ne dau banii, iar noi îi distribuim oamenilor. E simplu, aproape moral şi, în orice caz, un sistem care funcţionează ca pe roate..

Cât despre benzină, se descurcă fiecare. Americanii fac bucuros troc cu ea pe şampanie. Când negoţul ăsta convenţional, dar prea adesea arbitrar nu corespunde aşteptărilor noastre, suntem nevoiţi cu moartea în suflet, să recurgem la procedee mai puţin clasic mercantile.

Camioanele-cisternă sunt inviolabile, pe când cele de aprovizionare, pline cu canistre, ni se oferă cu largheţe : e de ajuns să

330

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ne lipim jeepul de ultimul camion din convoi, la înălţimea uşii practicate în spate.

De pe capota jeepului, un paraşutist îndemânatic sare pe camion şi aruncă în şanţ cele douăzeci de canistre pe care le luăm de obicei ca taxă de trecere. Apoi, în acelaşi fel, băiatul care-i de jurnă

vine în maşina noastră, noi facem cale-ntoarsă, ne adunăm prada şi ne îndreptăm spre penaţii noştri.

Şi trăim aşa, „fericiţi ca bunul Dumnezeu în Franţa", până prin preajma Crăciunului.

Permisiile de destindere sunt gata semnate la biroul companiei, ţinuta de ieşire aşteaptă grijuliu aşezată sub saltea, iar băieţii pufăie de nerăbdare, aşteptând să se năpustească spre Paris.

— Permisiile sunt suprimate.

— Cum ?

— Ordin de la colonel !

— De ce ?

― Nu ştiu !...

— E vreo notă de serviciu ?

— E pe drum.

Eu unul n-am auzit nimic şi expediez in permisie toată suflarea din subordinele mele până la gradul de sergent. În cazul când colonelul face urît, vedem noi. Incă una din măgăriile celor de la Statul Major ! Ne iau drept caraghioşi cu ordinele lor fără cap şi coadă !

N-avem noroc. De data asta... motivul e serios : Von Runstedt şi-a început contraofensiva în Ardeni şi, in ora care urmează plecării in permisie a troop-ei mele, primesc ordin să ne instalăm pe două poduri de pe Marna ca să le apărăm de paraşutiştii nemţi.

331

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Ordinul e ordin : păzim podurile o săptămână ofiţerii, subofiţerii mei şi cu mine, ajutaţi de Câtiva caporali nefericiţi care n-au alergat destul de repede.

Colonelul care-şi face inspecţia noaptea nu vede din fericire decât zel peste tot. Ba chiar găseşte, aşa se pare, că „oamenii din compania a 2-a" îşi cunosc remarcabil de bine meseria ! Trebuie spus, spre scuza colonelului Bollardière, că e cu noi de nici o lună şi că încă

nu-i cunoaşte pe aspiranţi, adjutanţi şi toată plevuşcă noului lui regiment.

Săptămâna ne-o petreceam în Champagne, week-end-urile la Paris : asta-i rutina absurdă a vieţii de garnizoană, şi totuşi războiul e departe de-a fi fost câştigat.

Şi dacă tot suntem traşi pe sfoară, măcar să fim cu eleganţa !

Oricum, ne simţim mai aproape de tipii lui Leclerc ori de soldaţii Armatei 1, decât de de-alde Dupont-Durand de care ne izbim toată

ziua şi care s-au şi cufundat până-n gât în viaţa lor de viţei puşi la îngrăşat.

Inacţiunea ne irită şi ne dorim cu toţii acum să fim iar angajaţi în război, să-i găsim pe cei care seamănă cu noi şi care vorbesc aceeaşi limbă cu noi, chiar dacă suntem perfect conştienţi că sunt, ca şi noi, păcăliţii isteriei.

Ţinuţi în rezervă, ca nişte specialişti prea de preţ pentru a fi azvârliţi în operaţii anonime, începeam să ne plictisim straşnic.

Viaţa din spatele frontului in Franţa e pentru noi de neînţeles şi deprimantă : egoismul cinic sau inconştient, stupiditatea generală n-au într-adevăr nimc comun cu aspiraţiile noastre, conştiente sau nu.

Paradoxal, după ce-am visat atât să ne întoarcem în sfârşit la noi acasă, 332

Edgard Thomé – Parasutati in infern

acum regretăm Anglia, corectitudinea englezilor care nu cunosc bursa neagră, ambianţa onestă de la Londra, unde fiecare pare a lua parte la efortul comun al războiului. Bineînţeles, sunt şi englezi laşi şi afacerişti, după cum sunt şi francezi devotaţi, curajoşi şi cinstiţi. Dar oricum, la Londra respiri mai bine decât la Paris : acolo găsim oameni mai aproape de noi, mai generoşi şi mai fraterni decât proprii noştri compatrioţi.

Când primesc ordinul să duc în Anglia o sută de recruţi ca să

fac din ei paraşutişti, plec fără regret din Franţa, afară de cel de-a o lăsa aici pe micuţa mea verişoară. Prefer viaţa civilizată şi curtenitoare din Anglia, chiar dacă e puţintel artificială, bădărăniei fără margini ce pare a fi devenit în Franţa regula raporturilor sociale.

Luni întregi duc iarăşi viaţa spartană din aşa-numitele battle-schools englezeşti, împărtăşesc spaima de nestăpânit şi maniile superstiţioase ale şcolilor de paraşutişti, gentileţea virilă a piloţilor din RAF, dughenele din care nu lipseşte aproape nimic, pentru că nimeni nu trişează, jocurile simple şi ambianţa călduroasă din pubs-uri : o întreagă artă a vieţii în comun pe care compatrioţii mei au pierdut-o...

de cumva au avut-o vreodată.

Pe la finele lui ianuarie 1945, cele două regimente s-au întors în Regatul-Unit. Al meu a poposit la Randelsham Hall, un domeniu rural clasic, cu castelul a cărui lipsă de confort e străveche şi plăcută, cu parcul întreţinut la milimetru, cu pajiştile lui linse ca nişte peluze, cu căprioarele lui în libertate : toată vechea Anglie într-o palmă de loc.

Vacanţe de gladiatori : facem exact atâtea exerciţii cât să ne menţinem în formă, frecventăm cuminţi pubs-urile din partea locului, perfect integraţi vieţii locale, respectuoşi faţă de oameni şi respectaţi de ei.

333

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Ştiu, nu-i vorba decât de-o oprire accidentală a timpului, o simplă clipă a unei stări de graţie : înainte de război, Anglia nu oferea totdeauna seninătatea asta amicală, iar de-atunci a pierdut-o mult, dar pe vremea aceea era un liman unic de mărunte fericiri simple, şi unde cei mai mulţi dintre oameni erau sinceri şi de bună-credinţă.