— Nu... Trebuie să fi murit cu toţii. Ce meserie !...
Dar tot trebuie s-o facă cineva. La urma urmei, n-aveau decât să stea la ei acasă.
10 august, după micul dejun
Apăraţi de cei doi oameni puşi de veghe, băieţii se spală în curtea fermei. Fac o hărmălaie, ca nişte adolescenţi ce sunt. Lui Pantalacci, care trece drept certat cu apă caldă şi supărat pe cea rece, i se azvârle găleţi întregi. Şi-a pierdut respiraţia.
— Săpuneşte-te mai bine. Dacă o ţii tot aşa, n-o să ne mai putem apropria de friţi. Or să ne adulmece de la două sute de metri ! Ştiţi, domnule locotenent, că răcanul ăsta nu şi-a schimbat şosetele de când am plecat din Anglia?
Intre două duşuri reci, Pantalacci bâlbâie zicala lui preferată :
— Soldaţii... Sunt nişte oi care behăie... şi împăcate cu soarta...
duse la abator de... păstori galonaţi... şi... voi sunteţi cu toţii... nişte 265
Edgard Thomé – Parasutati in infern
porci bolnavi... Nici măcar oi !
O explozie îndepărtată face să zăngăne ferestrele şi se repercutează ca un ecou în curte. Ne repezim la arme. Goi până la brâu, săpuniţi pe jumătate, ne năpustim ca unul la poarta fermei.
Oameni se strâng în jurul meu.
— Ce-i asta, domnule locotenent ?
- Îmi cereţi prea mult... E destul de departe... Nici tir de artilerie, nici bombă de avion... Oricum, nu-i pentru noi.
— Ia uitaţi-vă ! Ce fum negru ! Acolo !
Şi ziua întreagă exploziile se ţin lanţ, mereu în acelaşi loc : e depozitul de muniţii pe care responsabilii lui îl aruncă în aer. Un vechi dicton militar îmi vine în minte : să nu laşi niciodată pe mâine ceea ce un alt nerod poate face în locul tău chiar azi...
LANDERNEAU
22 august
Vânătoarea din dimineaţa asta n-a fost senzaţională ; un colonel şi statul lui major. Dezarmaţi şi cu nădragii atârnându-le în vine, în clipa de faţă probabil că-şi tîrşesc paşii spre Landivisiau, de cumva m-au crezut..
Ne întoarcem la fermă înghesuiţi în maşina lor superbă, aproape intactă. E o maşină lungă, decapotabilă, o şmecherie magnifică pentru ofiţeri superiori... cam prea nemţească după gustul meu, cu pernele ei din piele verde. Dar, la preţul la care-am luat-o, n-ar fi frumos din partea mea să fac nazuri.
Nu cred că sunt în mod deosebit nici ranchiunos, nici sadic, dar 266
Edgard Thomé – Parasutati in infern
încerc o bucurie aparte când îmi cad în labă ofiţeri. Iar când e vorba de ofiţeri de stat major, jubilez de-a binelea. Nu-i scutesc de nici un sarcasm privitor la „rasa seniorilor" şi la „Marele Reich înscăunat pentru o mie de ani" ! Şi când îi văd, ca nişte băşici dezumflate, siliţi să-şi ţină cu amândouă mâinile nădragii, fără curea, mă socot plătit pentru osteneala ce mi-am dat-o.
Mi-ar fi plăcut să organizez un serviciu special care, asemeni cainilor specializaţi în găsirea trufelor, şi-ar fi adus contribuţia exclusiv la distrugerea statelor majore. Repulsia la adresa oricărei autorităţi artificiale, pe care o am încă din copilărie, şi-ar fi găsit teren de acţiune.
Parcă văd o sală mare, plină de trofee, a cărei pereţi ar fi împodobiţi cu şepci de generali, monocluri odinioară arogante sau pantaloni cu vipuşcă roşie pentru posterioarele cu totul speciale, ale Marelui Stat Major General. La drept vorbind, sunt un necioplit. Aş fi fost foarte mulţumit să trăiesc pe vremea omului de Cromagnon, iar grotele de la Mas-d'Azil, cu uneltele lor din fildeş la fel de fin sculptate ca şi capodoperele japoneze, mă emoţionează tot atât de mult ca şi o catedrală gotică.
Sunt un vânător, simt că nu există nici o legătură de ,,castă"
între mine şi caraghioşii ăştia împopoţonaţi, care cred în autoritatea galoanelor ; mă îngrozesc şi mă întristează.
Ca şi gaiţele, nici măcar nu mentă să strici glonţul pentru ei.
După prânz, in timp ce băieţii se odihnesc, umplu rezervorul cu benzină şi verific uleiul.
N-am chef să dorm. N-am nimic de citit şi nici ceva de făcut în mod special. Şi, oricum, trebuie să caut obiective noi.
Până acum m-am dus pe jos în căutarea vânatului. Cu maşina 267
Edgard Thomé – Parasutati in infern
mea rapidă, aş putea să cercetez o zonă mult mai îndepărtată şi mult mai iute.
Îi spun lui Klein ce am de gând să fac.
― E prea periculos, domnule locotenent, lăsaţi-mă să vin şi eu.
— Nu.... Mai întâi că nu-i periculos, şi-apoi eşti singurul care poţi comanda în absenţa mea. Nu mai sunt nemţi pe o rază de cel puţin cincisprezece kilometri în jurul nostru şi vreau să văd cam pe unde se găsesc. Mă duc să adulmec prin împrejurimile de la Landerneau. Drumul face un cot mare chiar înainte de-a pătrunde în oraş. Am să mă duc până la virajul ăsta, uite aici, pe hartă. Dacă se trage asupra mea, fac cale-ntoarsă, şi măcar vom afla unde se află
elementele inamice cele mai apropiate.
Tînărul Guichard şi un tip din Rezistenţă insistă să-i iau şi pe ei.
— De acord... Luaţi câteva încărcături Gammon şi vreo cincisprezece grenade. Daţi-mi o mitralieră nemţească : are un ritm mult mai accelerat decât carabinele noastre şi este mult mai eficace într-o luptă de la distanţă mică.
Ştiu că americanii se apropie : au fost semnalaţi la Morlaix.
