Se duce la pasarelă fără să-i pese de mine.
Vreau să-i ordon să se întoarcă. Dar la ce bun ? Pun puşca-mitralieră nemţească pe umăr şi mă grăbesc să fug după el.
Pe malul sudic al râului Elorn, pe unde au fugit supravieţuitorii, dăm de un rănit care se ascundea într-un gard viu.
Un glonte i-a trecut prin braţ, e galben şi tremură ca un câine bătut, dar rana nu e gravă.
— Unde-ţi sunt camarazii ?
Îmi arată o casă la vreo sută de metri de-acolo. Zidul parcului merge paralel cu drumul.
— Du-te şi spune-le să se predea : americanii au pătruns în Landerneau.
Il însoţim pe rănit, care ne dă ascultare fără tragere de inimă.
O tranşee porneşte din şanţ şi trece pe sub zidul împrejmuitor.
Neamţul dispare pe-acolo.
Trec zece minute.T. Guichard îşi pierde răbdarea.
— Mă duc să văd, domnule locotenent.
271
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Nu, eu mă duc, acoperă-mă cu puşca-mitralieră. Mă vâr în tranşee. Parcul nu-i decât o încâlceală de arbuşti unde nu disting nimic. Guichard mă cheamă :
— Nu ştiu să folosesc puşca asta mitralieră, domnule locotenent.
Evident, cretinul care avea misiunea să-l înveţe să se lupte a neglijat „amănuntul" ăsta : toţi paraşutiştii mei ştiu să folosească
armele nemţeşti.
— În cazul ăsta ne întoarcem la Landerneau.
— Şi dacă trag în noi pe la spate ?... Trebuie să ştim ce au de gând.
— Bine... Atunci du-te. Dar fără prostii. Dă-mi puşca-mitralieră.
Guichard a dispărut la cotul tranşeii. Aproape în aceeaşi clipă o grenadă explodează, o lungă rafală de mitralieră retează crengile de deasupra mea.
În momentul următor, alerg pe tăpşanul spre care duce tranşeea şi dau de trei nemţi cu burţile sfârtecate, care-şi dau duhul. Un rănit se azvârle la picioarele mele cu mâinile în aer.
Culcat pe spate, Guichard horcăie încetişor. Partea de sus a feţei îi e smulsă şi s-a ales cu o rafală în burtă. Îi sprijin capul de braţul meu.
— Mi-e rău, domnule locotenent... Oh,... ce rău îmi e !... Trageţi-mă de picioare... Le simt cum îmi intră în burtă... Oh, domnule locotenent, luaţi-mă de-aici. Oh... domnule locotenent, luaţi-mă de-aici.
— Bineînţeles, nu mai vorbi.
I-am scos vesta de luptă. Pintecul şi pieptul îi sunt numai o rană, o amestecătură de carne vie şi sânge. Cu pansamentul meu 272
Edgard Thomé – Parasutati in infern
individual, caut să pun dop sângelui caro se scurge gîlgîind.
Neamţul rănit a leşinat. Ce nenorocire !...
Cercetaşi americani se-ndreaptă spre mine, jeepul lor aşteaptă-n drum. Il transportăm pe Guichard la maşină. Va muri a doua zi în spitalul din Landerneau. N-avea decât optsprezece ani !
Restul stick-ului a venit la mine. N-am nici un chef să răspund la întrebări. Văd biata faţă a lui Guichard, mă gândesc la sângele lui care mi-a năclăit mâinile...
Nu-mi mai vine să conduc pe nimeni la război.
28. Sfarsitul visului
Sicaud a sosit împreună cu restul troop-ei mele care s-a regrupat pe măsură ce înaintarea americană pacifica spatele frontului.
Misiunea noastră s-a terminat !
Încărcaţi în maşinile nemţeşti recuperate de noi, Compania se îndreaptă spre Vannes, unde Regimentul 2 a primit ordin să se regrupeze. Câtiva buni camarazi au supravieţuit celor două luni, de luptă aproape zilnică dar cei mai buni au murit : La Granadière Marienne, Kérilis, Gray, toţi prietenii mei cei mai apropiaţi au fost ucişi în condiţii cumplite.
Cei rămaşi în viaţă ne povestesc ce-au văzut : laşitatea sadică a SS-iştilor, eroismul unor camarazi, frica altora...
Din toate relatările astea fragmentare, din crâmpeiele de povestire în care, ca în orice istorie umană, tragicul se îngemănează cu comicul, o idee de căpetenie se desprinde : pentru a fi acceptat bătăliile regulate, pentru a ma fi luptat ca la o partidă de vînătoare, Regimentul 273
Edgard Thomé – Parasutati in infern
