Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ieri a avut loc abolirea privilegiilor62 şi a drepturilor senioriale ale ocupanţilor Kommandaturei : nu trebuie să le lăsăm nemţilor timpul să-şi vină în fire. De cum se vor odihni bine băieţii, va trebui să ne ocupăm de alte obiective. S-au ospătat ca la nuntă, mulţumită
generozităţii familiei Bouguennec. Am să-i las toată ziua să doarmă, în timp ce eu voi porni în căutarea unei prăzi posibile.
În clipa când dau să plec, Klein, vine la mine.
— Vin şi eu, domnule locotenent.
— Nu, Lucien, rămâi aici şi bagi de seamă ca toată lumea să se odihnească. E ora unu, mă duc în plimbare spre Dirinon. Se află prin părţile alea, pe cât se spune, un depozit de muniţii. Vreau să văd cam cum arată. Mă întorc spre seară. Vrei, te rog, să-mi dai binoclul tău ? Al meu a rămas la Daoulas, ieri.
Pe drumeaguri desfundate, pe lângă garduri de mărăcini şi pe sub bolta de copaci, sosesc în mai puţin de două ore în apropiere de Dirinon.
Parcul de muniţii e o împrejmuire solidă, adăpostind vreo cinci hectare. Cu şanţurile lui antitanc, cu bateriile antiaeriene şi terestre, cu gardul de sîrmă ghimpată, cu toată colcăiala aceea de personal, santinele şi câini, nu-i un vânat pentru noi : mult prea mare, mult prea solid şi mult prea bine apărat.
Atâta pagubă... Mă întorc la fermă Bouguennec.
Ţinîndu-mi carabina subsuoară, merg agale pe-o cărare din pădure. Am uitat că-i război, aş putea să fiu la vînătoare. Ascult, 62 Aluzie la noaptea de 4 august 1789 când, în timpul Revoluţiei franceze, Aunarea Naţională votează abolirea privilegiilor feudale şi, prin aceasta, a întregului sistem juridic al vechiului regim. (N. t.)
244
Edgard Thomé – Parasutati in infern
fericit, zgomotele pădurii : o ciocănitoare mitraliază un trunchi de copac, vântul arzător din plină vară înfioară când şi când frunzele, în răsuflări prelungi, inegale, apoi totul redevine tăcere... Am o mulţime de amintiri asemănătoare, când în după-amieze ca asta mă duceam să
strâng ciuperci prin părţile noastre... Mi-e dor de Ardenni... Era exact în aceeaşi perioadă... mirosul cald al humusului, vântul care se joacă
cu frunzele de stejar de anul trecut, alunele, lăptoase încă în carapacea lor verde, moale, rugurile de mure.
...Ciocănitoarea s-a oprit brusc. O gaiţă îşi ia zborul strigând departe, în faţa mea. În pădure, asta nu poate să însemne decât un singur lucru : cineva le-a deranjat... Iar acest cineva nu sunt eu.
Îngenunchez repede îndărătul unui fag gros şi pindesc cărarea care face un cot la vreo douăzeci de metri. Tipul care se apropie merge fără nici o precauţie, cu siguranţă că nu-i pădurar... Numai un orăşan poate face asemenea tărăboi necuviincios prin pădure. După vacarmul pe care-l face, ar fi trebuit să-l aud de mult... Dacă n-aş fi visat.
Oh ! Oh !... un coleg ! Un paraşutist neamţ... Idiotul ! îşi ţine mitraliera la umăr, în loc s-o aibă spînzurată la gât, gata s-apese pe trăgaci. De altfel, n-are deloc o înfăţişare marţială : îşi târâie picioarele, iar mâinile şi le ţine în buzunare.
Când zvâcnesc în faţa lui înfigându-i Coltul în pântec, abia dacă
tresare de uimit ce e. Işi scoate mâinile din buzunare şi ridică liniştit braţele în sus. Pare chiar destul de mulţumit că mă vede.
— Vreau să mă predau !
Vorbeşte într-o engleză cât se poate de acceptabilă.
— S-a făcut !
Îi iau pistolul, îi desprind mitraliera.
245
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Intoarce-te !
Îi pipăi buzunarele.
― OK ! eşti paraşutist ? Ce unitate ?
— Nu... ofiţer meteorolog.
— Şi-atunci de ce eşti îmbrăcat ca pentru asalt ?
- Eram împreună cu paraşutiştii:-
— Aşa, bine ! Ia-o înainte... O să ne ducem la oamenii mei.
— Numai că... nu sunt singur.
— Cum adică ?
— Aşa... Sunt vreo şaizeci de paraşutişti împreună cu mine. Am fost atacaţi în dimineaţa asta de terorişti şi am avut victime. Ofiţerul responsabil a murit. Am aflat că paraşutişti ai trupelor aliate au sărit în număr mare în regiune. Ieri, au măcelărit totul la Kommandatura din Daoulas şi-au ucis zeci de SS-işti. Pentru noi, s-a sfârşit. Vrem sa ne predăm unor trupe regulate, nu să fim ucişi pe la spate de funcţionari... Că e plin de ei.
― Inţeleg, numai că... nu sunt decât un simplu locotenent, iar oamenii mei se află la doi kilometri de-aici. Nu pot, de unul singur, să
vă duc pe toţi... E o problemă care mă depăşeşte. Trebuie să-i raportez colonelului meu. Unde sunt oamenii voştri ?
— În pădurea asta, uite-aici pe hartă... Cam la vreo trei kilometri.
— Bine... Dă-mi harta dumitale puţin. Vezi intersecţia asta, în satul Saint-Urbain ? Acolo ne aflăm, împreună cu batalionul nostru.