Paul se execută.
Odată sosiţi la intersecţie, îl fac să vireze la stânga şi să mai dea 237
Edgard Thomé – Parasutati in infern
îndărăt încă două sute de metri.
— Opreşte !... Bine. Daţi jos pe marginea taluzului morţii şi răniţii. OK, Paul, putem pleca.
— Da, domnule locotenent, dacă-i lăsam pe drumul nostru înseamnă că ne trădam direcţia, nu-i aşa ?
— Exact !... Acum, urmăritorii noştri, dacă vom avea parte de ei, vor trebui să-şi pună mintea la contribuţie. Dar nu cred că am început, să fim urmăriţi. Pentru moment, cred că fac ordine în harababura pe care le-am făcut-o... Unde ne duci exact ?
— La vreo cincisprezece kilometri, la o fermă care ne slujeşte deseori drept punct de raliere. E departe de tot, bine ascunsă între copaci, şi toate drumurile de acces sunt uşor de supravegheat. E chiar la liziera pădurii. Putem s-o ştergem rapid... În caz de vînătoare !
Dragul meu Paul, îmi amintesc de tine cu emoţie : ai făcut multe pentru noi începînd din dimineaţa aceea, iar eu n-am avut prilejul nici măcar să-ţi ofer o ţigară englezească...
Ferma familiei Bougugnnec e o casă tipic bretonă, cu zidurile ei de granit roşu şi ferestrele-i mici cu lintourile dintr-o singură bucată.
Paul a oprit camionul lângă baltă. Câinii aleargă spre noi, încep să-i mângâi, iar ei să-mi spună povestea lor. După o acţiune de război intensă, îmi recapăt gustul pentru natură. Se lasă seară, potîrnichile se aud pe ogoare. Daoulas e departe... ca un vis urît carea se estompează.
Ce bine-i aici, ce tihnă e... Ce somn îmi e... Paulus îşi petrece braţul pe după umerii mei în clipa când mă prăbuşesc.
Un pahar de calvados, tare ca vitriolul, mă face să mă mai trezesc puţin. Numai atât ca să dau cele câteva ordine ce mi se par absolut indispensabile : la drept vorbind, sunt de prisos, băieţii ştiu la 238
Edgard Thomé – Parasutati in infern
fel de bine ca şi mine ce trebuie făcut.
- Cei care se simt mai puţin obosiţi să stea de pază pe rând cu puşca mitralieră. Doi câte doi, o oră de fiecare dată. Mă culc şi eu două
ore... Să fiu sculat înainte de miezul nopţii.
— Bine, domnule locotenent, dormiţi liniştit, vă sculam noi.
Put ca un ţap ; a sânge, a sudoare acră, a praf de puşcă... îmi adun ultimele puteri ca să mă spăl temeinic, apoi mă prăbuşesc într-un pat care se balansează ca o plută în mijlocul odăii.
Sunt obişnuit cu dormitul la comandă, aşa că nu-i nevoie să mi se spună Albă ca zăpada ca să adorm tun.
E ziuă de-a binelea când mă trezesc, mirat foarte că mă aflu întrun pat. Ora zece dimineaţa. Ticăloşii !
În sala comună a fermei, micul dejun abia începe.
Klein, Garros şi Clement ni s-au alăturat şi ei în zori. Cum şi informaţi de cine ? Sunt întrebări pe care nu mi le voi pune vreodată.
Mă voi mărgini doar, cât va ţine războiul, să constat că totdeauna ne adunăm cu toţii la un loc după o acţiune, fără nici un fel de incident.
După ciocnirea de la Daoulas, s-au dus la prima întâlnire convenită, la cinci kilometri de la ferma de unde plecasem. Pe urmă, se pare că cineva din Rezistenţă a venit să-i informeze despre locul unde ne aflăm.
În ciuda precauţiilor noastre, nu suntem pe-atât de invizibili pe cât mi-aş dori-o. Sute de oameni ne spionează, a căror prezenţă noi nici măcar n-o bănuim. Ţăran eu însumi, cunosc bine fenomenul, a cărui explicaţie îmi scapă. Nu-ţi rămâne decât să te resemnezi, să
nădăjduieşti că nimeni nu-ţi e ostil şi să rămâi cât mai vigilent cu putinţă.
239
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Când pătrund în sală, toţi se ridică în picioare ca la comandă, pocnind din călcîie.
― Nu vă e bine ? Vă credeţi în armata nemţească ? Ce-i mai rău e că băieţii mei sunt serioşi. S-a schimbat ceva în raporturile noastre.
Dar e prea complicat să fie analizat pe loc.
— Aţi terminat cu maimuţărelile astea ? Ori vreţi să strigaţi : „în rânduri ! Drepţi !" ca pentru colonel, dacă tot aţi luat poziţia regulamentară... De ce nu m-aţi trezit astă-noapte ?
Sabatier şi Le Nabour, gradaţii aflaţi în subordinea lui Klein, încep să vorbească amândoi odată :
— Dormeaţi aşa de bine, domnule locotenent... Şi-a-poi...
domnul Bouguennec şi băiatul lui ne-au ajutat să stăm de pază... Şi pe urmă fetele ne-au zis că... Sunteţi mort de oboseală şi că trebuie să vă
lăsăm... Şi pe urmă...
― Prim urmare fetele Bouguennec comandă acum stick-ul ?
Par să-şi fi pierdut cu totul simţul umorului şi să ia în serios tot ce spun. Operaţia de ieri a lăsat sechele, paraşutiştilor mei nu le sunt boii acasă. Parcă aş avea de-a face cu nişte puşti ori cu nişte străini.
Prea-i caraghios, zău aşa... şi nu mai înţeleg nimic.
