La dreapta, o uşă închisă împodobită cu plăcuţă scrisă cu litere gotice anunţă : HAUPTMANN. Cum am fost învăţat în comandouri, mă dau un pic îndărăt, îmi iau avânt şi sar cu picioarele lipite la înălţimea broaştei.
Uşa cedează de la primul asalt, iar eu aterizez în birou într-o tumbă.
Probabil că tocmai asta m-a salvat : în clipa când ating pământul, biroul explodează, pereţii se crapă, plafonul se năruie.
Sunt asurzit de-a binelea, orbit de praf şi de moloz. Zăpăcit cu totul, mă ridic pe dibuite. Carabina pe care-o aveam atârnată de gât, spânzură la capătul curelei, ruptă in două. Binoclul mi s-a făcut ţăndări, rupt şi el în două bucăţi, care se balansează prosteşte de cureluşa de la gât.
230
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Merg clătinîndu-mă pe picioare până la ieşirea ce dă spre livadă.
Printre lacrimile ce-mi împăienjenesc ochii, zăresc un neamţ la vreo zece metri, ascuns pe jumătate îndărătul unor tufişuri joase.
Işi duce arma la umăr, mă ocheşte..:
Mă uit la el zăpăcit, incapabil să întreprind ceva.
Nu aud împuşcătura, am doar impresia că mi se smulge pielea de pe frunte şi, ca printre-o minune, devin iarăşi lucid... lucid şi furios
: ticăloşii ăştia mi-au distrus carabina, mi-au spart binoclul cu lentile Zeiss care la New York m-a costat o jumătate de soldă, iar acum trag şi-n mine...
Pun mâna pe Colt şi trag în adversarul meu. Are mai puţin noroc decât mine, capul îi face explozie şi se clatină îndărătul tufişului, ea marionetele în care tragi pe la standurile de tir de prin bîlciuri, ce se răsucesc din ţâţâni, apoi dispar printr-o trapă.
În afară de câteva focuri răzleţe, trase la începutul atacului, nemţii n-au reacţionat deloc.
Pătrund din nou în clădire, ţinînd doar coltul în mână. Atât mi-a mai rămas... Şi răcnesc din rărunchi :
— Coborîţi cu toţii acum... Şi ceva mai repede ! Altfel dau foc la baracă. Auziţi ?
Alte patru încărcături Gammon explodează" afară..
— Repede... Repede... Şi fără să trageţi !
Bellon şi Paulus au venit lângă mine, în hol, la picioarele scării prăbuşite.
Un ofiţer neamţ se iveşte pe palierul de la etaj cu braţele ridicate.
231
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Nu drageţi... Nu drageţi.... Cum să copor ? Nu mai e scară !
— Atunci sări nătărăule, ce mai aştepţi ! îi strigă Le Nabour.
Celălalt nu înţelege.
— Coboriţi ! Hai, în viteză ! Săriţi cu toţii ! Unul câte unul.
Repede, repede ! Şi dacă vreunul din voi face pe nebunul, vă lichidez pe toţi !
Ofiţerul, un căpitan, sare primul, agăţîndu-se de balustradă.
Cade dizgraţios pe fesele-i mari. Să tot aibă vreoa patruzeci de ani.
Bine hrănit, fără îndoială că nu-i un animal de luptă. Se ridică stângaci, îi e teamă. Mi se adresează în englezeşte.
— Ia-o pe franţuzeşte ori taci ! rămâne trăsnit, cu gura căscată.
— Da, sunt francez.
Vorbesc franţuzeşte pentru prima oară de la începutul atacului :
— O divizie întreagă de paraşutişti francezi a sărit în regiune.
Iar o divizie aeropurtată britanică se află mai la sud. Aţi dormit azi-noapte ?... Acum s-a zis cu voi.
Bellon, du-l pe tip în curte şi spune camarazilor dumitale să se ocupe de prizonieri pe măsură ce-o să ţi-i trimit.
Nemţii cad unul câte unul de la etaj „cum gândacii de Colorado îndopaţi cad de pe tulpinele cartofilor". Imaginea e a lui Bellon, care zâmbeşte cu zâmbetul lui de puşti.
— Sunteţi plin de sânge, domnule locotenent. Aveţi o batistă ?
— Nu.
—Luaţi-o pe-a mea, e curată,