Dacă mai aveţi când în timpul operaţiei, azvârliţi câteva explozibile Gammon spre hangare şi spre vehicule. Zgomotul lor dă
exact impresia unui tir de mortier, şi n-o să le pice bine tipilor din casă.
227
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Cât ţine atacul, răcniţi din răsputeri: friţii nu trebuie să realizeze că suntem puţini la număr. OK ! Eu unul vreau să trag un pui de somn... Faceţi şi voi la fel... Vă promit că totul o să meargă bine...
În timp ce băieţii se împrăştie, mă gândesc la o zicală din evul mediu, care mi-a plăcut totdeauna: „La oameni viteji, spadă scurtă".
ATACUL
La ora cinci, cele două călăuze sunt prezente la întâlnire. La ora şase eu stau culcat în şanţul care merge de-a lungul zidului de la Kommandatura.
Când am traversat calea ferată, am trecut chiar pe lingă botul locomotivei unui tren încărcat cu trupe, care mergea, practic, la pas.
Ispita a fost mare să anulez toate ordinele anterioare şi să comand un masacru, dar mi-am amintit la timp proverbul care spune să nu fugi după doi iepuri deodată.
Tot ce pot nădăjdui acum e ca trenul să fi luat viteză şi să se îndrepte spre Brest, încât ocupanţii lui să nu pe pice în spate în următoarele minute.
Cei opt băieţi ai mei, lungiţi şi ei în spatele meu, se fac una cu pământul printre mărăcini şi buruieni înalte.
Santinela se plimbă pe dinaintea portalului. Când face stânga-împrejur, îi văd de fiecare dată cizmele la un metru în, faţa mea.
Tremur puţin: încordare, teamă, oboseala ?
Va trebui să mă reped la tipul ăsta când o face întoarcerea, să
apuc, cu stângă partea de sus a căştii şi să-i îndes din toate puterile casca pe ceafă, ceea ce, după părerea specialiştilor, îi va rupe cu siguranţă vertebrele, apoi să-i împlânt pumnalul în gâtlej ori în scobitura şalelor...
228
Edgard Thomé – Parasutati in infern
La antrenament, când lucram pe manechine, era uşor..." După
cum uşor era şi... În timpul manevrelor, să simulezi toate astea pe santinele engleze !
Sudoarea îmi curge în broboane mari, îmi scaldă sprâncenele, îmi intră în ochi. Mi-am tras pumnalul din teacă... Am să ucid cu sânge rece primul inamic.
Cu sânge rece... Uşor de spus ! Ştiu că n-o să am „curajul" să, ucid cu armă albă. Capul mi s-a golit de tot. Mă şterg mereu la ochi cu o bucată de paraşută, ca să mă pot uita la santinela liniştită, la minutarul ceasului, la băieţii întinşi pe jos... O buburuză urcă răbdător pe-un fir de iarbă sub nasul meu : când ajunge în vârf, firul de iarbă se îndoaie, gîngania se prăbuşeşte pe spate, îşi mişcă picioarele, se redresează şi ia urcuşul de la cap : o întreagă lecţie !
H fără zece secunde. M-am încordat, gata să sar.
N-am să pot niciodată ucide cu un cuţit, vâr sabia la loc în teacă
şi amorsez o grenadă pe care-o strâng în mâna dreaptă.
Ora şase şi cinci minute.
Explozia transformatorului încă îmi mai răsună în urechi, santinela s-a oprit, uluită. Ridic căpăcelul, număr până la patru şi, de la mai puţin de doi metri, îi azvârl maşinăria la picioare. Soldatul se prăbuşeşte, rupt în bucăţi.
M-am năpustit urlând, urlând, paraşutiştii mei mă urmează.
Îie... iie... iuu... u... u... u...
Neglijând s-o mai luăm pe sub copaci, ne repezim spre clădire, amorsându-ne grenadele.
În câteva secunde, ferestrele de la parter sunt pulverizate, înăuntru izbucnesc urlete.
229
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Alte opt grenade prefac în ţăndări ferestrele de la etaj, strigătele răniţilor se înalţă în crescendo, între două explozii câteva gloanţe răsună într-un colţ al parcului.
Dinspre interior, nici o reacţie.
Fac semn celor patru dinainte desemnaţi să dea ocol împreună
cu mine clădirii, iar celorlalţi trei să stea lipiţi de-a lungul ferestrelor.
În trecere, azvârlim două încărcături Gammon pe ferestrele laterale. Edificiul se zguduie, un fum negru iese în volute groase prin ferestrele distruse.
Pătrund primul prin uşa de serviciu, aflată pe latura sudică a clădirii. Ghipsul de pe plafoane cade întruna în cataracte orbitoare.
Miroase a exploziv, a urină caldă şi chiar a moarte... Un miros asemănător celui răspândit de un iepure prost împuşcat, căruia i-au plesnit maţele.
