Cercetaşi americani se-ndreaptă spre mine, jeepul lor aşteaptă-n drum. Il transportăm pe Guichard la maşină. Va muri a doua zi în spitalul din Landerneau. N-avea decât optsprezece ani !

Restul stick-ului a venit la mine. N-am nici un chef să răspund la întrebări. Văd biata faţă a lui Guichard, mă gândesc la sângele lui care mi-a năclăit mâinile...

Nu-mi mai vine să conduc pe nimeni la război.

28. Sfarsitul visului

Sicaud a sosit împreună cu restul troop-ei mele care s-a regrupat pe măsură ce înaintarea americană pacifica spatele frontului.

Misiunea noastră s-a terminat !

Încărcaţi în maşinile nemţeşti recuperate de noi, Compania se îndreaptă spre Vannes, unde Regimentul 2 a primit ordin să se regrupeze. Câtiva buni camarazi au supravieţuit celor două luni, de luptă aproape zilnică dar cei mai buni au murit : La Granadière Marienne, Kérilis, Gray, toţi prietenii mei cei mai apropiaţi au fost ucişi în condiţii cumplite.

Cei rămaşi în viaţă ne povestesc ce-au văzut : laşitatea sadică a SS-iştilor, eroismul unor camarazi, frica altora...

Din toate relatările astea fragmentare, din crâmpeiele de povestire în care, ca în orice istorie umană, tragicul se îngemănează cu comicul, o idee de căpetenie se desprinde : pentru a fi acceptat bătăliile regulate, pentru a ma fi luptat ca la o partidă de vînătoare, Regimentul 273

Edgard Thomé – Parasutati in infern

2 a pierdut pe mulţi dintre cei mai buni ofiţeri ai lui şi, proporţional, mai mulţi oameni decât am pierdut noi înşine.

Prima seară petrecută la Vannes se termină în zori, printr-un chef monumental ; e singurul mijloc de-a uita pentru moment iremediabilul : că toţi cei pe care-i iubim nu vor mai bea niciodată cu noi...

La 22 august, compania mea primeşte ordinul sa se înapoieze în Anglia.

Convoiul nostru, alcătuit din tot felul de maşini amestecate, se îndreaptă spre Arromanches, unde urmează să ne îmbarcăm. Cădem de acord să ne regrupăm pe parcursul drumului în faţa primăriei din Saint-Lô, ca să prânzim la repezeală şi ca să-i aşteptăm, la nevoie, pe cei care au avut necazuri cu maşinile pe drum.

Sosit primul la Saint-Lô, zadarnic caut primăria : nu mai există !

Aşteptăm în mijlocul dărîmăturilor sosirea ultimelor vehicule.

Nici unul dintre noi n-a mai văzut până acum un oraş distrus până-n temelie. Câţi morţi s-or afla sub ruine ? Vorbim cu glas scăzut, ca într-un cimitir. Pînă şi cei mai puţin impresionabili sunt răscoliţi. E

un aspect al războiului pe care nici unul dintre noi nu şi l-ar fi închipuit : un oraş întreg care a trecut de la viaţă la moarte în câteva ore, ca Pompeiul. Şi de ce ?

Războiul mai înseamnă şi altceva decât marele joc, partida de şah, vînătoarea exaltantă pe care-o duc de trei săptămâni. Şi, dintr-o dată, mă simt foarte bătrân.

Simt că nu voi regăsi niciodată entuziasmul izvorît din iluzie, că

nu voi mai fi în stare să le vorbesc băieţilor mei, cum făceam încă nu de mult, despre curaj, onoare şi generozitate.

274

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Credeam că mă bat ca să-mi eliberez patria... dar la ce bun să

eliberezi un oraş de pe hartă, dacă mai înainte l-ai ras de pe aceeaşi hartă, spulberându-l sub bombe ? Oare a elibera un prizonier înseamnă a-l îngropa sub ruinele închisorii lui ? Şi în ce măsură o mână de paraşutişti poate influenţa, dispunînd de o cantitate limitată

de exploziv, soarta unui război în care escadrilele de avioane lansează

tone de bombe ?

Mă simt dintr-o dată inutil şi derizoriu. Totul e neant, totul e zădărnicie. Nimic nu merită osteneala, de vreme ce totul e nimic...

Saint-Lô pecetluieşte sfârşitul unui vis. Acum semăn cu acei preoţi care continuă să oficieze deşi şi-au pierdut credinţa.

― Toate maşinile au sosit ?... Haide, la drum !...

Câmpul pe care-l străbatem nu mai are nimic dintr-un camp, nu-i decât o pustietate cenuşie presărată cu schelete de maşini incendiate, stând lângă mine, cu picioarele pe scândura de la bord, Klein fumează ţigară după ţigara, tacut şi parcă absent.

— Ceva nu-i în regulă, Lucien ? Saint-Lô te-a răscolit şi pe tine, nu-i aşa ?

— Aşa e, domnule locotenent. Dacă toată Franţa o să fie eliberată aşa cum au „eliberat" Normandia, mă întreb ce-o să mai rămână din ea când vor ajunge la noi acasă, dumneavoastră în Ardeni, eu în Lorena... Şi unde mai pui că fac parte dintr-o familie de muncitori cu convingeri socialiste şi pacifiste... Cind văd toate cadavrele astea prin şanţuri... când mă gândesc la orele de muncă şi la bogăţia pe care-o reprezintă toate tancurile astea distruse, toate camioanele incendiate şi mormanele de arme azvârlite la marginea dramului... mă întreb ce rost are tot tărăboiul ăsta şi dacă n-ar fi trebuit 275

Edgard Thomé – Parasutati in infern

făcut altceva mai bun.

— Da, Lucien... De când am văzut Saint-Lô, adineauri, mi-am pus şi eu pentru prima oară aceleaşi întrebări, şi m-am gândit că poate ar fi fost mai bine să fiu călugăr în loc de soldat. M-am mai întrebat şi dacă acţiunea noastră individuală mai poate avea vreo utilitate... Dar de când străbatem locul ăsta de măcel, m-am mai liniştit puţin : putem ajuta întrucâtva să se evite asemenea lucru... sau, cel puţin, să se limiteze. În măsura în care semănăm panica în spatele nemţilor, trupele lor, descumpănite, sunt mai puţin apte să reziste, iar americanii nu vor fi nevoiţi să prefacă totul în praf şi pulbere, ca să-şi croiască drum... La drept vorbind, e cam ceea ce-am făcut noi în Bretania, şi în Bretania nu s-a întâmplat nimic comparabil cu cele petrecute la Saint-Lo. E o soluţie care, la urma urmei, nu-i mult mai rea decât alta. Nu ne rămâne decât să continuăm. Dacă stau şi mă

gândesc bine, ar fi trebuit totuşi să mă fac pilot de vînătoare. Cel puţin, n-ai altă responsabilitate decât pielea personală. E oricum mai confortabil.

― Şi-atunci, domnule locotenent... pe cine am fi avut să ne comande ? Un fanfaron ori un incapabil ? Un dement sau un laş ?

— Doar nu sunt singurul ofiţer din regiment !

— Poate, dar sunteţi singurul alături de care ne azvârlim în flăcări fără să tremurăm, şi pot să vă asigur că în rahatul în care ne bălăcim asta contează mult... Şi-apoi, n-aţi fi fost un simplu pilot, aţi fi comandat o escadrilă... sau mai mult. Iar tipii de sub comanda dumneavoastră ar fi pierit fără să-i fi putut ajuta cu ceva. Nu, nu cred nici în diavol, nici în Dumnezeu... dar cred într-o anumită raţiune a lucrurilor. Nu sunt îndeajuns de instruit ca să vă explic cea ce simt, 276

Edgard Thomé – Parasutati in infern

dar, credeţi-mă, în ceea ce ne priveşte, lucrurile stau bine aşa cum stau.

Ştiu că tot vă mai gândiţi la Briguet şi la Guichard, dar sunteţi singurul care-o faceţi... De-acum şi până s-o termina, o să mai pierdem pe mulţi alţii. Nu sunteţi vinovat cu nimic şi nimănui n-o să-i treacă vreodată

prin minte să v-o reproşeze.

Când trecem prin Bayeux la pas, de poţi atinge şenilele tancurilor ce se-ndreaptă în masă spre front, suntem interceptaţi în trecere de nişte ofiţeri francezi îmbrăcaţi în uniforme impecabile : mănuşi, nuieluşă sub braţ, cizme de să te oglindeşti în ele, iată-i că se reped la noi.

— Ia ziceţi, băieţi... aţi fost „acolo" ? A mers bine ? V-aţi bătut bine ?

Sunt tineri de vârsta noastră, în plină formă şi în deplină

sănătate, care au ales curajos să servească în MMLA (Misiunea militară

pentru legături administrative) si pe măsură ce aliaţii înaintează, ei ocupă primăriile, subprefecturile şi prefecturile, serviciile de aprovizionare.

Ca şi mareşalul Petain pe-ai cărui funcţionari îi înlocuiesc, şi ei ,, au dăruit Franţei persoana lor"... dar fără temeritate : administrează