Edgard Thomé – Parasutati in infern

La fermă ! Vedem noi mai târziu.

În timpul cinei, le povestesc băieţilor ce-am văzut în cursul după-amiezii :.

— În faţa porţii au pus capre cu sârmă ghimpată, iar camioanele nu mai circulă.

— Cred şi eu, zice Bellon, le e teamă c-o să le radem.

Asta-i lucrul important pe care nu-l sesizam adineauri : „Le e teamă c-o să le radem".

Şi totuşi, dac-aş fi în locul ofiţerului care comandă depozitul, nu m-aş zăvorâ pentru câteva camioane distruse...

Gândese cu glas tare :

— Doar n-o să închidă depozitul după ce un singur convoi a căzut în cursă. Are o misiune imperativă : să alimenteze Brestul... şi trebuie s-o îndeplinească.

— Aşa e, zice Kiein, în clipa de faţă stă şi se gândeşte. Şi-ncepem să participăm toţi la acest joc colectiv : să ne punem în pielea ofiţerului neamţ...

-Trebuie să iasă ei de-acolo, zice Bellon. Pantalacci dă glas unor vise în care pare totdeauna cufundat:

— S... s... să vedem un pic : le-am făcut zob două... două

convoaie şi oameni... pe trei drumuri diferite...

— Aşa e, Pantalacci. Ofiţerul responsabil nu va mai risca nici un camion, totuşi e obligat să-şi trimită marfa la Brest. Işi închipuie probabil că suntem mulţi şi că deţinem drumurile importante.

Probabil va alege un itinerar pe un drum secundar şi, cum nu are benzină de prăpădit, o să se oprească asupra itinerarului cel mai scurt de pe drumurile în chestiune.

263

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Exact, încuviinţă Paulus, dacă aş fi friţ, aşa aş gândi.

— Daţi-mi o hartă, să vedem ce iese. lese un traseu care sare în ochi.

Îl subliniez cu creion roşu şi toţi îl cercetează rând pe rând.

— Vă e somn ?

— Nu, domnule locotenent.

— Încercăm ?

— De ce nu ?

Şi ne cufundăm în noapte.

Ne-am aşezat ambuscada la mai puţin de doi kilometri de depozit, într-un loc unde taluzul e înalt de doi metri faţă de drumul astfel încadrat. Un gard de mărăcini ne ascunde şi o ridicătură de pământ ne protejează.

Aşteptăm de peste trei ore. Roua începe să cadă şi ne face veghea incomodă. Îmi închipui că fiecare visează la o ceaşcă de cafea fierbinte, la puful sacului de dormit, la voluptatea de a-şi desface şireturile de la ghete, la elipa când vom putea în sfârşit să aprindem o pipă sau o ţigară.

Ora unu noaptea ! Înţelepciunea ar cere să renunţăm, dar eu

„ştiu" că un convoi va trece pe aici mai devreme sau mai târziu.

Cerul începe să se lumineze când auzim uruitul motoarelor.

Primul camion mă surprinde când îl văd apărând la treizeci de metri : mă aşteptam să-l văd mai întâi pe motociclistul cercetaş. Dar nemţii trebuie să-şi fi dat seama că nu slujea la mare lucru, de nu cumva era propriul nostru cercetaş.

De data asta nu sunt decât patru camioane şi clasicul transportor de trupă. La intervale de douăzeci de metri unul de altul, 264

Edgard Thomé – Parasutati in infern

se apropie încet, cu farurile stinse...

E de-a dreptul un prăpăd : puşca mitralieră a lui Clement şi carabina lui Klein îi fulgeră pe infanteriştii aşezaţi pe banchete şi ţinîndu-şi puştile între picioare.

Taluzul amplifică explozia încărcăturilor Gammon. Sper că

fiecare dintre oamenii mei îşi ţine gura deschisă, întocmai aşa cum e recomandabil să facă, altminteri vor fi timpane sparte...

Suntem foarte departe de camioanele incendiate când ne regrupăm ca să ne tragem răsuflarea. Flăcările se înalţă sus, spre cer.

Benzi de cartuşe explodează, desigur, într-un foc neîntrerupt de petarde.

— N-am auzit nici măcar un strigăt, domnule locotenent.

— Nu... Trebuie să fi murit cu toţii. Ce meserie !...

Dar tot trebuie s-o facă cineva. La urma urmei, n-aveau decât să stea la ei acasă.

10 august, după micul dejun

Apăraţi de cei doi oameni puşi de veghe, băieţii se spală în curtea fermei. Fac o hărmălaie, ca nişte adolescenţi ce sunt. Lui Pantalacci, care trece drept certat cu apă caldă şi supărat pe cea rece, i se azvârle găleţi întregi. Şi-a pierdut respiraţia.

— Săpuneşte-te mai bine. Dacă o ţii tot aşa, n-o să ne mai putem apropria de friţi. Or să ne adulmece de la două sute de metri ! Ştiţi, domnule locotenent, că răcanul ăsta nu şi-a schimbat şosetele de când am plecat din Anglia?

Intre două duşuri reci, Pantalacci bâlbâie zicala lui preferată :

— Soldaţii... Sunt nişte oi care behăie... şi împăcate cu soarta...

duse la abator de... păstori galonaţi... şi... voi sunteţi cu toţii... nişte 265

Edgard Thomé – Parasutati in infern

porci bolnavi... Nici măcar oi !