— Doamnă, sunt francez. Aş dori să-l văd pe amiral.
— Francez... francez... Cum adică, francez ? Domnule !
Domnule !...
Şi-o ia la fugă, bodogănind. Pătrund în hol şi închid grijuliu uşa cu cheia.
După două minute am în faţa ochilor un domn bătrân şi furios : păr alb, sprâncene albe, barbă albă, pare cât se poate de şubred în halatul uzat, dar ochii îi strălucesc ca para focului.
— Nu vreau să am de-a face cu dumneata, domnule, ieşi afară !
— Dar, domnule, sunt francez !
211
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Cum ?
— Dezolat că vă deranjez domnule : locotenent Thome, Regimentul 2 vânători Paraşutişti.
— Cum ?... Eşti francez !... Imposibil... imposibil !
— Ba da. Şi-aş dori să stau de vorbă cu amiralul de Boisangers.
— Eu sunt !
— Vă prezint respectele mele, domnule amiral.
— Dar... dar... eşti cu-adevărat ofiţer francez ?
— Aşa cred, domnule amiral. Am aterizat în noaptea asta şi un fermier m-a adus până aici.
Bătrânul domn vine spre mine şi mă cuprinde pe după umeri. .
— Un ofiţer francez... în sfârşit ! Ah, drăguţule... dumneata nu poţi înţelege...
Ne zâmbim. . .
— Îmi pare rău că v-am sculat la ora asta şi vă rog să mă iertaţi, dar n-aveam încotro.
— Slujnica te-a luat drept neamţ ! Uniformele astea de camuflaj cam seamănă intre ele. Şi eu am făcut aceeaşi greşeală.
— Nimic grav, domnule, amiral, eu sunt de vină. Dacă aş fi avut cască, aţi fi văzut că nu-i germană, dar nu suport casca.
— Un ofiţer francez... Un ofiţer francez... Un paraşutist ! Nu mai credeam că apuc să vă văd. Ia loc, locotenente, o să luăm micul dejun împreună. O să-mi povesteşti...
― Cu dragă inimă, domnule amiral, dar, dacă nu cumva abuzez de ospitalitatea dumneavoastră, aş vrea ca mai întii să mă rad. Câtă
vreme nu sunt ras, n-am mintea limpede. Cel puţin aşa mi se pare mie.
E ca prima ţigară de dimineaţă, pentru unii.
212
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Slujnica cea bătrână s-a ivit iar. Neîncrezătoare, îmi pipăie vesta de paraşutist. Îi întind carabina.
— Vreţi să fiţi bună s-o puneţi într-un colţ ? Nu vă fie teamă, nu-i încărcată.
Îmi desprind cele două grenade de la centiron şi le aşez cu sfinţenie pe o măsuţă, lângă binoclu.
― Nu vă deranjaţi pentru mine, un lighean cu apă rece e deajuns.
Bătrâna o ia înaintea mea spre baie, ducând un cofer cu apă
caldă.
Uimitor cum te secătuieşte o aterizare pe timp de noapte...
Spălat, ras, înviorat, sunt gata să încep o nouă zi. Inainte, mă aflam în timpul nopţii de ieri :
— Ia loc, locotenente, vom dejuna numaidecât .
Cafeaua cu lapte abureşte în ceşti, pâinea albă şi bucata de unt auriu luminează masa de stejar, soarele străluceşte în vasele de aramă
de pe bufet : un Vermeer în Bretania ! Totul e atât de liniştit şi de senin încât, pentru o clipă, îmi vine greu să cred că mă aflu aici ca să iau parte la război.
