— Le Nabour i-a pus atele. Doarme.
— Bine. Incercaţi şi voi să dormiţi. Nu vă desfaceţi sacii de dormit. Inveliţi-vă în paraşute şi puneţi-vă o grenadă la 204
Edgard Thomé – Parasutati in infern
îndemână, in cască. Eu o să stau primul de veghe.
— Nu mi-e somn, domnule locotenent, pot să vă ţin tovărăşie ?
Şi Lucien Klein se aşează lângă mine în ferigile care ne ascund.
Chiar în faţa noastră, un gard viu dă ocol unei ridicaturi de pământ care domină un drumeag,
— Chiar nu ştiţi unde ne aflăm, domnule locotenent ?
- În orice caz, nu foarte exact. Trebuie să aşteptăm ziua ca să
fixăm coordonatele. Ce e sigur e că n-am fost reperaţi : huhurezii nu şi-au schimbat nici locul, nici felul de-a striga, şi nu s-aude nici un zgomot de camion ori de alt vehicul... Nemţii, aşa cum îi cunosc eu, n-au cum să fie prea doritori să pornească în căutarea unor tipi în plină
noapte, într-un ţinut împădurit şi întretăiat, ca ăsta, de garduri vii şi drumuri desfundate. Valea de unde l-am luat pe Guichard mai adineauri e orientată est-vest ; pare a corespunde unui accident de pe hartă şi, în cazul ăsta, am fi cam la vreo doi-trei kilometri nord-nord-vest de Daoulas. Dar cum nu e destulă lumină ca să verific detaliile topografice, nu mi-aş pune nădragii la bătaie pe ipoteza asta.
— Auziţi, domnule locotenent ?
— Da... Lătrat de câini... Sunt şi oameni cu ei. Foarte liniştit, Klein a îngenuncheat în spatele ridicăturii de pământ, cu carabina pusă în faţa lui.
— Doi câini, domnule locotenent... câini de vînătoare. Sunt şi doi tipi cu ei... Pe cât se pare, nu sunt înarmaţi.
Paulus şi Le Nabour ni s-au alăturat pe tăcute. Cei doi câini se apropie, urmaţi foarte de-aproape de oamenii care vorbesc cu glas tare. Nu-i o germană clasică..., dar e guturală.
— Ja... Ja...
205
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Friţi, domnule locotenent.
— Nu care cumva să tragi ! Lasă câinii să treacă şi pregăteşte-te să le sari în spinare tipilor".
Ne-am lipit de gardul viu gata să ne năpustim pe drumul pe care-l dominăm cu un metru. câinii trec fără ca măcar să adulmece.
Cei doi oameni, înspăimântaţi, se pomenesc la pământ, ţintuiţi de patru sălbatici.
— Nann... Nann...
Le Nabour izbucneşte în râs.
― Sunt bretoni, domnule locotenent. Da, în bretonă se zice ja, ca în nemţească, asta ne-a înşelat. Dar nann înseamnă nu, şi numai în celtă.
Ne ridicăm victimele, care acum vorbesc în franceză.
— Paraşutişti francezi... Doamne sfinte ! Doamne sfinte ! şi se pun pe sporovăit.
— Păi vă căutam !
— Pe noi ?!
— Da... Am auzit avionul, pe urmă câinii au început să latre.
Ne-am gândit că poate vă putem ajuta. Sunt aproape două ceasuri de când am plecat de la fermă. Şi-acum, când ne-ntorceam... Hop ! da ştiu că pocniţi, nu glumă, mă băieţi !
— Şi-i departe ferma dumitale ?
— La o jumătate de ceas de-aici.
— Care-i localitatea cea mai apropiată ?
— Daoulas.
— La câţi kilometri ?
— Vreo doi-trei.
206
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Şi nemţii ?
