— Ia-o pe franţuzeşte ori taci ! rămâne trăsnit, cu gura căscată.

— Da, sunt francez.

Vorbesc franţuzeşte pentru prima oară de la începutul atacului :

— O divizie întreagă de paraşutişti francezi a sărit în regiune.

Iar o divizie aeropurtată britanică se află mai la sud. Aţi dormit azi-noapte ?... Acum s-a zis cu voi.

Bellon, du-l pe tip în curte şi spune camarazilor dumitale să se ocupe de prizonieri pe măsură ce-o să ţi-i trimit.

Nemţii cad unul câte unul de la etaj „cum gândacii de Colorado îndopaţi cad de pe tulpinele cartofilor". Imaginea e a lui Bellon, care zâmbeşte cu zâmbetul lui de puşti.

— Sunteţi plin de sânge, domnule locotenent. Aveţi o batistă ?

— Nu.

—Luaţi-o pe-a mea, e curată,

Andre Le Nabour, sus pe peron, le repede câte-un picior în fund prizonierilor pe care-i socoate prea înceţi.

- Repede, repede. Mai repede ! Vreţi să vin eu să vă aduc ?

232

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Curând se adună vreo şaizeci în curte. Îi încolonez în rând câte patru.

— Scoateţi-vă tunicile. Azvârliţi-le la picioare. Mâinile încrucişate pe creştet !

Băieţii mei trec printre rânduri, taie cu sabia bretelele de la pantalonii prizonierilor şi primii nasturi de sus de la prohab : un om care se împiedică în pantaloni e mult mai uşor de păzit.

― Puneţi-vă tunicile ! Mâinile deasupra capului ! Căpitanul protestează :

— Vă purtaţi nu ca un ofiţer.

— Dar voi, idioţilor... v-aţi purtat ca nişte ce ? Oamenii mei sunt în viaţă !

Cu o palmă, Andre Le Nabour face să-i zboare şapca şi se poartă cu el exact ca şi cu inferiorii lui.

La etaj, răniţii strigă după ajutor. Urc ajutîndu-mă de o scară şi de ceea ce-a mai rămas din scara clădirii.

Un adevărat măcel : vreo treizeci de răniţi sau muribunzi care gem sau horcăie. Sîngele îmbăloşează podelele, mirosul de abator e de nesuportat. Iţi vine să verşi, aşa că vărs fără fereală.

În corpul de gardă lucrurile stau la fel. Nemţii au murit cu toţii.

Totul s-a terminat. E exact ora şase şi un sfert.

De faţă cu nemţii muţi de uimire, fac repede apelul oamenilor mei : Prezent... Prezent... Prezent...

— Briguet ?

— Mort, domnule locotenent ! E lingă puşca mitralieră, la intrarea în parc.

Briguet stă lungit deasupra puştii mitralieră. Era cel mai puţin expus dintre noi toţi, bine apărat de un cedru gros. Nemţii n-au tras 233

Edgard Thomé – Parasutati in infern

decât câteva focuri, la întâmplare.

Probabil. Un glonte a ricoşat şi l-a ucis fulgerător pătrunzând drept în tîmplă.

Cei din Rezistenţă încarcă în camioane armele recuperate. Iau carabina lui Briguet, ca s-o înlocuiesc pe-a mea, livretul lui militar, grenadele lui, şi le cer civililor să-i ducă trupul în sat.

Deodată, victoria noastră nu mai are nimic exaltant. Îmi vine să

plâng şi, dac-aş fi singur, aş plânge negreşit.

23

CONTINUAŢI ATACUL

Camioanele încărcate eu arme se pregătesc să demareze, când un puşti cu răsuflarea tăiată se repede spre noi : ― SS-iştii... SS-iştii...

Il trag spre mine şi-l întreb cât mai încet cu putinţă :

— Ce vrei să spui ?

— SS-iştii... Vin încoace... pe drumul dinspre Plouastel. Cu automitraliere... camioane... Am fost trimis să vă înştiinţez. Am alergat... alergat... Uite-i că vin !

Tristeţea mea soră cu moartea mă părăseşte dintr-o dată.

Briguet, morţii, totul e de domeniul trecutului... Cei din Rezistenţă

trebuie s-o şteargă cu camioanele, altfel vor fi măcelăriţi.

— Gata ! Fugiţi cu toţii în direcţia Châteaulin ! Trebuie să sosesc la punctul de control rutier înaintea SS-iştilor.

Il iau de-o parte pe căpitanul neamţ şi-i explic ce am de gând să

fac.

Oamenii lui şi cu el aliniaţi în rânduri de câte şase pe şosea.

Direcţia : punctul de control... Pas alergător. Nu vreau ca paraşutiştii mei să fie măcelăriţi : prizonierii ne vor sluji drept scut. N-am nici cea 234

Edgard Thomé – Parasutati in infern