cere ca o troop-ă a SAS-ului francez să-i fie afectată pentru a-i sluji drept cercetaş dacă ar urma să fie paraşutată în Franţa. troop-a mea e aleasă.
„Cercetaşii" mei, cum e şi lesne de înţeles, se bucură fără
186
Edgard Thomé – Parasutati in infern
modestie. Plecăm din Scoţia spre Peterborough, în Northamptonshire.
În ceea ce mă priveşte, voi avea parte de o comandă pe care orice locotenent şi-o visează: nu am nici un superior ierarhic, în afară
de generalul de divizie în persoană !
Propunerea m-a ispitit din prima clipă dar cum e vorba de-o treabă cu totul specială şi deosebit de periculoasă, mi-am consultat toţi oomenii înainte de-a da răspunsul. Nimeni n-a avut nici o obiecţie. Mi-am dat consimţământul, dar cu o condiţie : dacă regimentul meu ar urma sa intre în luptă înaintea englezilor, va trebui să fim scutiţi de misiunea noastră pentru a ne integra lui.
Suntem perfect antrenaţi. Fie că e vorba de luptă, de sărit noaptea cu paraşuta, de orientare, de camuflaj ori de viclenie, de sabotaj sau de transmisiuni, ne avem locul printre cei mai buni.
Până şi la încercările sportive ne situăm în fruntea celorlalţi.
Generalul ţine mult la întrecerile de sâmbătă, când se înfruntă
campioni din toate regimentele. Când mi-a cerut să-mi angajez oamenii, m-am codit oarecum:
— Oh, ştiţi, domnule general, noi francezii, şi sportul...
— Ce mai, Thome, faceţi şi voi un efort ! Doar ai şi tu nişte băieţi acolo care ştiu să fugă, ori să arunce greutatea... poate chiar şi vreun boxer ?
— Nu vă pot promite nimic. Am să văd... Sâmbăta următoare, specialiştii ne acordă proba de patru sute de metri în persoana lui Eterradossi, un corsican destul de bine înzestrat, iar proba de o mie cinci sute de metri e luată de Gilles Anspach. Sub privirile lor neîncrezătoare, Klein umflă toate premiile la tir iar Uranga îşi azvârle grenadele cu douăzeci de metri mai departe decât cei mai buni 187
Edgard Thomé – Parasutati in infern
aruncători englezi şi, practic, într-un teren limitat cât o batistă de buzunar, cu precizia lui dezinvoltă de basc jucător înnăscut de pelotă.
Tot el ia şi probele de aruncarea greutăţii, fără să forţeze nota.
Şi cei mai rău, campionul englez divizionar la toate categoriile e pentru prima oară făcut KO de mâinile lui Domingo, a cărui eleganţă
eficace şi curtoazie sportivă dezlănţuie entuziasmul privirilor. Englezii apreciază cu deosebire arta litotei, iar victoriile noastre lipsite de lăudăroşenie le stârnesc respectul şi ne menţin situaţia de privilegiaţi.
Luna mai ia sfârşit în timp ce noi facem neîntrerupt manevre: raiduri simulate după o descindere cu paraşuta pe timp de noapte, exerciţii continui de tir, atât ziua, cât şi noaptea, marşuri forţate ce-ar stârni protestele până şi-ale celor de la infanterie.
Inaugurăm un nou material : aşa-numitul leg-bag. Curată
nebunie ce-şi mai pun cercetătorii ăştia mintea la contribuţie ca să ne complice viaţa !
E un sac din pânză tare în care intră tot calabalâcul nostru, inclusiv armamentul. Conceput ca o cizmă ce s-ar da după picior, se mulează pe tibie şi stă fixat pe pulpe prin două chingi, prinse la rândul lor în două ştifturi. Ştif-turile sunt şi ele legate de un şnur petrecut prin gura sacului. Aceasta e legată de hamurile paraşutei printr-o funie de şase, metri, vârîtă într-un buzunăraş de la gura leg-bag-ului.
O întreagă gimnastică ! În afară de controlul suspantelor pe care trebuie să-l faci la deschiderea paraşutei, mai trebuie, şi asta fără să
pierzi o secundă, să apuci funia cu mâna stângă, acolo unde e prinsă
de leg-bag, şi să smulgi cu dreapta sforicică ce trece prin ştifturi. Sasul, eliberat din chingi, se balansează atunci, atârnându-ţi de mâna stângă, îl laşi să lunece binişor în jos, slobozind un metru de frânghie, apoi, cu 188
Edgard Thomé – Parasutati in infern
amândouă mâinile, dai drumul la toată frânghia.
Dacă manevrezi corect, sacul se balansează la şase metri sub tine şi te echilibrează ca un lest. Noaptea, izbitura lui de pământ te avertizează că ţi-a venit rândul, ceea ce e un avantaj sigur.
Dacă nu faci ce trebuie, aterizezi cu leg-bag-ul încă prins de picior şi, cel mai adesea se rupe câte ceva. Dar niciodată sacul... din păcate !
Inaugurăm şi primul aparat Dakota. Catârcă bună la toate a armatei aeriene americane, serveşte la transportul pasagerilor, al mărfurilor, la bombardamente, la raidurile de recunoaştere şi ― de ce nu ? ― la lansarea paraşutiştilor.
Până acum am sărit din avioane englezeşti: Halifax, Whitley sau Stirling, din care îţi dai drumul printr-o trapă făcută în podea. Din Dakota ieşi pe uşă, foarte simplu. Ca întotdeauna, şi aşa cum e firesc, eu sar primul.
Agăţat de cadrul uşii, cu capul pe jumătate scos afară, îl aud prost pe dispatcher, care-mi dă ultimele instrucţiuni:
— Prin urmare când strigi Go, îmi dau drumul la mâini ori ce fac ?
— Nu vă osteniţi, domnule... Vă scoateţi în afară piciorul drept, cel care are legat deci de el leg-bag-ul, şi să nu vă mai pese de nimic.
Adevărat : de cum mi-am scos afară piciorul cu balast, vântul mă smulge din carlingă, scutindu-mă să mă mai gândesc la ceva. Chiar aşa, nu mi-a mai păsat de nimic... hotărât lucru, e mult mai uman decât experienţele mele anterioare.
Montgomery ne-a adunat ca să ne treacă în revistă şi să dea o proclamaţie către trupe, care s-a terminat cu urarea clasică : „Baftă la 189
Edgard Thomé – Parasutati in infern
vânătoare şi... noroc !" 56
