Mă ridic şi mă îndrept spre el.
— Ascultă, maimuţoi de căpitan ce eşti, au trecut două minute bune de când ăsta se stăpâneşte să nu-ţi stîlcească mutra. Aşa că tacă-ţi fleanca, altminteri o păţeşti.
Îi suflu în plină faţă o gură de fum, iar el se dă îndărăt până la perete.
— Faptul că faci parte din FTPF nu te scuteşte să fii prost ca noaptea. Ultima oară când am plecat din Franţa, partidul tău politic nu se hotărâse încă dacă să treacă în Rezistenţă sau nu, şi-mi amintesc că
în 1940 propovăduia colaborarea... Ai uitat, poate ? Eu nu !
Mă aflu aici ca să mă bat împotriva nemţilor şi ca să-i ajut pe toţi cei care vor s-o facă... Şi nu ca să discutăm politică. Aşa că stai jos şi să încercăm să vorbim serios.
Il aşez cu de-a sila în capul mesei, ducându-l de umeri. Dintr-o dată nu mai are nimic de zis.
— Bine. Cred că acum se poate discuta. Cum v-am mai spus, mă aflu aici ca să mă bat. Tot ce vreau să ştiu e care vă sunt intenţiile şi de ce efectiv dispuneţi.
— Câţi oameni aveţi ?
— Cam o sută.
— Şi armament ?
— Nimic.
— Cum aşa ?
215
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Cel mai tînăr intervine :
— Tocmai asta e, domnule locotenent... n-avem arme deloc. Eu fac parte din FFI 60. Dar FTPS sau FFI, fără arme nu suntem buni de nimic. Când ni s-a dat de veste că un ofiţer francez vrea să ne vadă, ne-am închipuit că ne-aţi adus arme,
— Din păcate, dragul meu, nu ştiam nimic nici măcar despre existenţa voastră. Am fost lansaţi cu paraşuta şi n-avem decât armele noastre personale. Voi încerca mai târziu să transmit un mesaj la Londra şi să cer să vă fie paraşutate, dar pentru moment nici vorbă de-aşa ceva. Care-i numele dumitale mic ?
— Paul, domnule locotenent.
— Uite ce, Paul, de vreme ce pari mult mai calm, explică-mi puţin cum vedeţi voi situaţia. De caţi oameni dispuneţi ?
— Vreo treizeci.
— Dacă am înţeles bine, sunteţi cam o sută treizeci împreună cu oamenii camaradului dumitale, şi nu aveţi nici o armă ?
— O, poate că vreo zece Mausere luate de la nemţi şi câteva puşti franceze vechi. Dar ar exista un mijloc de-a ne procura mai multe.
— Cum ?
— Kommandaiura e ticsită de arme, fără să le mai socotim şi pe-ale soldaţilor. Dacă am putea ocupa Kommandatura cu paraşutiştii dumitale, am avea cu ce să înarmăm o companie.
„Căpitanul" nu mai cârteşte :
— Are dreptate, domnule locotenent. M-am purtat prosteşte mai adineauri... Suntem cu toţii aici ca să-i batem pe nemţi întâi de 60 Forces Françaises de la Interieur
216
Edgard Thomé – Parasutati in infern
toate. Am văzut că aveţi un pistol şi o carabină. Presupun că şi ceilalţi oameni ai dumneavoastră au la fel. Dacă le daţi la fiecare din Rezistenţă un pistol, de pildă, vom fi o sută care să vă ajutăm, dacă
atacaţi Kommandatura.
— Mulţumesc. Vorbiţi-mi un pic despre Kommandatura asta.
— E o clădire mare, la opt sute de metri de-aici, de partea cealaltă a drumului care duce de la Landerneau la Châteaulin. Se află
în mijlocul unui parc.
— Şi spuneţi că e ocupată cam de vreo sută de nemţi ?
— Da, cam aşa ceva...
— De unde ştiţi că au arme ?
— De la cei care au fost închişi acolo şi-apoi li s-a dat drumul.
― Au avut loc des asemenea arestări ? Şi pentru ce ?
— Oh, ei arestează pentru te miri ce : dacă nu mergi pe bicicletă
chiar pe dreapta drumului ; dacă merg doi biciclişti alături unul de altul ; dacă te prind cu de-ale gurii : dacă ai o mutră care nu le e lor pe plac... Te bagă la zdup pentru câteva zile. Te silesc să le văcsuieşti cizmele şi să le faci corvezile. Pe urmă îţi dau drumul.
— Şi cum trăiesc friţii din clădirea Kommanăaturei ? Ştiţi unde se află postul lor de gardă ?
— La dreapta, cum intri... Apoi urci peronul,
— Chiar aşa, urc peronul... şi mă anunţ.
Izbucnesc toţi în râs. Nu-i o glumă prea originală, dar atmosfera s-a încălzit.
— Şi santinelele ?
— Nu-i decât una, afară, în faţa grilajului de la parc, care dă
217
Edgard Thomé – Parasutati in infern
spre drum.
