de oameni.
SAS brigade de care aparţineam a luat naştere în deşertul Libiei, datorită lui David Stirling, un mare senior scoţian, a cărui familie deţine de secole comitatul cu acelaşi nume. A părăsit Sandhurst, şcoala militară britanică, avînd nişte note mai rău decât proaste, spune-se.
Ţăran şi vânător şi el, strategia foştilor care se joacă întruna de-a bătălia de la Waterloo n-a reuşit să-l entuziasmeze şi, în Libia, cu o mână de jeepuri înarmate şi conduse de câteva zeci de paraşutişti încercaţi, a reuşit să facă nişte raiduri senzaţionale în spatele trupelor germane.
173
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Oamenii din Special Air Service, dintre care mulţi erau francezi, au ajuns nişte combatanţi legendari. Invizibili şi necruţători, i-au costat scump pe cei din Afrika Korps al lui Rommel. Inaintaşii noştri invocă
totdeauna, ca pe nişte clasici ai genului, operaţiile de pe aerodroamele libiene : la sfârşitul unui raid fantastic, de cinci sute kilometri în plin deşert, soseau în toiul nopţii, îşi depuneau încărcăturile explozive pe avioanele parcate, pe rezervoare de benzină, în depozitele de muniţii, fără a alertă santinelele şi, cu rare excepţii când se lăsa cu schimburi de focuri, plecau precum veniseră. La douăzeci de minute după plecarea lor, exploziile cu întârziere îşi începeau ravagiile : avioanele de vânătoare, bombardiere, benzină, exploziv şi bombe săreau în aer întrun tunet de apocalips.
Câtiva supravieţuitori se află printre noi de câteva săptămani.
Le-au adus francezilor o reputaţie indiscutabila de oameni serioşi, curajoşi şi plini de eficacitate. Datorită lor, englezii ne-au integrat fără
să cârtească în prestigioasa lor unitate.
Trupele aeropurtate engleze sunt considerate o elită de cohorte ieşite din comun, iar SAS brigade drept o elită a acestei elite ! Câtă
onoare să fi fost admişi în acest club foarte închis.
Acum, nu ne mai rămâne decât să nu ne facem de râs.
Văzându-i pe cei din noua mea companie, n-ai zice deloc că ai de-a face cu nişte campioni : foarte puţine gabarite mari, atât de frecvent întâlnite, de pildă, în rândurile americanilor aceleiaşi arme.
Unii au chiar o înfăţişare jalnică, iar statisticile oficiale de după război dovedesc că cel puţin o treime din efectiv ar fi fost reformată într-o armată normală, pe timp de pace.
Marea majoritate dintre ei, tocmai asta e, că nu-i... majoră. Mulţi 174
Edgard Thomé – Parasutati in infern
mulatri din Algeria şi Tunisia, câtiva basci, câtiva bretoni, câtiva locuitori din Ardeni, câtiva alsacieni, loreni şi-o mână de parizieni. Cât despre originea lor socială, e o amestecătură pe cinste : studenţi cu studiile întrerupte, muncitori din Belleville, pescari din Socoa, funcţionari de la căile ferate, funcţionari de bancă, foşti mateloţi în marina comercială, cultivatori din Lorena, ţărani din Vannetais şi Câtiva ciobani corsicani...
Ce i-a îndemnat să vină în Anglia ? Gustul pentru aventură ?
Ura faţă de ocupanţi ? Idealul unor oameni liberi ? Câte un pic din toate astea, fără îndoială, în proporţii ce diferă de la individ la individ.
Mulţi dintre ei n-au sărit niciodată cu paraşuta şi, în afară de câteva excepţii, nici unul nu s-a luptat vreodată. Nu au în comun decât bunăvoinţă şi, desigur, curajul, de vreme ce se afla aici prin propria lor alegere.
T roop-a pe care urmează s-o comand nu are încă efectivul complet. O voi întări mai târziu cu cei mai tineri dintre recruţii ce continuă să ne sosească.
Pierre
Sicaud,
comandantul
meu
de
companie,
e
administratorul teritoriilor franceze de peste mare. Breton de origine, e clădit ca un dulap normand. E cu doisprezece ani mai mare decât mine. Forţa lui fizică impresionează pe toată lumea şi toţi îl consideră
un ofiţer bun.
Primele minute din timpul primei noastre intîiniri se desfăşoară
într-o rezervă politicoasă, căci mi-a ajuns la urechi din diverse surse că
îşi propusese să-l „strunească pe tânărul Thome". E un punct ce trebuie clarificat de urgenţă şi-l întreb fără ocolişuri :
― Vreţi să mă struniţi, pe cât se pare. Şi pentru ce ?
175
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Sicaud rămâne uluit, dar ne plăcem unul pe altul. Rîde şi ne explicăm : cele spuse mie de bunii şi drăguţii mei camarazi nu sunt cuvintele lui. A precizat numai că nu se va lăsa tratat aşa cum am procedat cu Moreau. La asta n-am nici o obiecţie : întâi de toate că el nu e Moreau, şi-apoi nu există nici un motiv a priori ca noi doi să nu ne înţelegem. E loial el însuşi şi poate conta pe propria mea loialitate.
Va avea în mine un secund fără probleme.
Îi cer numai de la bun început să stabilească raporturile noastre cu o mare precizie. El comandă compania, e căpitan, iar eu sunt locotenent. E în firea lucrurilor ca eu să-i dau ascultare, şi sunt foarte hotărât s-o fac. Dar nu asculţi aşa cum trebuie de cineva decât dacă ai încredere în el, aşa că asta e treaba lui, să nu-mi dezamăgească
