Regăsim cu deliciu gustul pîinii franceze şi-al slăninei fripte în felii groase, incomparabil mai bună decât bacon-ul englezesc.

Paulus, care e din Ardeni, îmi face cu ochiul şi zâmbeşte :

— Ca pe la noi domnule locotenent. S-a luminat aproape de-a binelea.

— Organizarea e lucrul de căpetenie, cum zicea una din micuţele mele camarade englezoaice al cărei apartament era un adevărat souk.

— O cunoaştem şi noi domnule locotenent ?

— Nu despre asta-i vorba acum... Dar de organizat trebuie să ne organizăm. Klein, postează stick-ul jur-împrejurul fermei, în poziţie de protecţie. Fiecare să doarmă cit mai mult. Numai cei doi de pază să

stea treji şi să fie schimbaţi din două în două ore. Mă duc în recunoaştere pe lingă Daoulas. Cât timp lipsesc eu preiei comanda.

Sper să nu se întâmple nimic. Dacă totuşi nemţii se apropie... vei cântări singur situaţia. Eu însă nu văd decât două ipoteze : ori e vorba de vreo trei-patru inşi care vor să se aprovizioneze, şi-atunci îi puteţi neutraliza, ori de-o trupă organizată care ne caută, şi-atunci îi ucideţi.

Sunt categoric numai într-o singură privinţă : nu angajaţi lupta decât dacă sunteţi absolut siguri că-i lichidaţi pe toţi. Dacă aveţi o cât de mică îndoială în legătură cu asta, ştergeţi-o prin pădure, şi-l luaţi şi pe Philipe cu voi. Şi-atunci ne întâlnim mâine, la cea dintâi întâlnire fixată

209

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ieri, la Fairford. E exact aici pe hartile voastre.

Îi las pe băieţi să memorizeze punctul de raliere, apoi continui ;

― Dacă mi se întâmplă un accident şi nici în a treia zi nu am venit la cea de-a treia întâlnire, vă duceţi la locotenentul Anspach sau la căpitanul Sicaud. Dar fiţi liniştiţi, am de gând să mă întorc înainte de vremea prânzului... Era să uit... Le Nabour, la ora zece să-i mai faci o injecţie cu morfină lui Dubosc. Iar dacă răcneşte că-i e foame, să-i spui din partea mea că n-are voie decât să bea o cană cu lapte, asta-i tot !

De veţi fi nevoiţi să vă bateţi, agăţaţi-i pe friţi cât mai departe de fermă. Oamenii ăştia s-au purtat frumos cu noi, aşa că-i cazul să le dăm posibilitatea să jure că nu ne-au văzut în viaţa lor. Probabil că nici asta nu-i va salva, dar e singura lor şansă şi trebuie să le-o dăm.

După ce băieţii se instalează în poziţie de apărare afară, mă

informez pe lingă fermieri :

— Există membri ai Rezistenţei prin regiune ?

— Se spune că ar fi un machi pe la Brasparts. Asta ar face cam douăzeci de kilometri în linie dreaptă, dar pe-aici pe la noi, nu-i nimic organizat... din lipsa de arme.

— Nu cunoaşteţi pe nimeni... vreun fost ofiţer ori un ofiţer la pensie cunoscut ca ostil nemţilor, dar care să nu fi avut niciodată

necazuri cu ei ?

— A, ba da... Amiralul !

— Amiralul ?

— Da ! Amiralul de Boisangers.

— Unde locuieşte ?

— La Daoulas.

210

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Chiar în oraş ?

— Nu, conacul e ceva mai la marginea oraşului.

— Mă poate duce unul din voi acolo, înainte de-a se lumina de-a binelea ?

— Nimic mai uşor... Când poftiţi.

— Chiar acum.

20

LIMITA POSIBILITĂŢILOR

Pe la ora şase dimineaţa, călăuza mea mă lasăla la poarta proprietăţii Boisangers. Un portic breton de granit vesteşte conacul.

Bătrâna care vine să-mi deschidă mă priveşte fără bunăvoinţă.

Mă ia probabil drept un neamţ,

— Doamnă, aş dori...

Îmi trânteşte uşa-n nas. Dar mi-am pus cizma de-a lungul uşciorului. Nu-i zăresc decât ochii mânioşi care-mi aruncă priviri ucigătoare prin deschizătură.

— Doamnă, sunt francez. Aş dori să-l văd pe amiral.

— Francez... francez... Cum adică, francez ? Domnule !

Domnule !...

Şi-o ia la fugă, bodogănind. Pătrund în hol şi închid grijuliu uşa cu cheia.

După două minute am în faţa ochilor un domn bătrân şi furios : păr alb, sprâncene albe, barbă albă, pare cât se poate de şubred în halatul uzat, dar ochii îi strălucesc ca para focului.

— Nu vreau să am de-a face cu dumneata, domnule, ieşi afară !

— Dar, domnule, sunt francez !

211

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Cum ?