precum cele ale tovarăşilor mei.
Monitorul a îndepărtat pripoanele, balonul se înalţă încet, trăgându-şi firul, ce se desfăşoară de pe un mosor uriaş de la sol. În afară de scâncetul vântului care suflă în hobane, liniştea-i deplină... o adevărată tăcere de moarte.
Firul se desfăşoară, iar noi urcăm încetişor... Tare încet... până la şase sute de picioare. Prin trapa prin care vântul pătrunde, vedem cum pădurile şi fâneţele se micşorează, hangarul nu-i mai mare acum decât o cabină de plajă, iar cele două paraşute ale accidentaţilor sunt nişte cârpe jalnice pe care privirile noastre le evită, dar de la care nu ne putem lua ochii.
Am tot timpul să mă gândesc la îndrăzneala absurdă care m-a făcut să-mi aleg soarta asta jalnică. Mi-e teamă, îmi vine să-mi slobod băşica, îmi vine să vărs, îmi vine să urlu. Ca totdeauna, spaima de-a sări în gol mă împietreşte, şi cu atât mai mult acum, după accidentul pe care l-am avut în Franţa, gândul la contactul cu pământul mă
sperie, îmi jurasem să nu mă gândesc tocmai astăzi la asta, şi izbutisem, dar căderea celor doi canadieni ne-a întors pe dos pe toţi.
Aş fi vrut să fi murit.
Firul s-a întins, balonul rămâne nemişcat.
―Prepare for action number one ! Lumină roşie... Lumină
verde...
- Go !
Am sărit... Săritura din avion e o plăcere, în comparaţie cu nesfârşita cădere în care plonjez : când ieşi din avion, mişcarea elicei şi vântul cursei accelerează, ajutînd-o, desfăşurarea pînzei. Nimic din toate astea în cazul balonului, nimic care să reducă, fie numai şi cu un 165
Edgard Thomé – Parasutati in infern
sfert de secundă, groaza aşteptării. E căderea cea mai lungă, cea mai disperată, executarea celui mai împotriva firii act din câte se află şi prin care am trecut.
Zdrup !
Uf !... a mers şi de data asta.
Sunt un pic cam prea contractat în clipa aterizării, apoi mă
destind automat, ca să mă rostogolesc pe partea dreaptă, fără urmă de frică.
În timpul următoarelor sărituri, mă voi gândi din ce în ce mai puţin că într-o noapte cu ghinion mi-am spart craniul. Pînă la urmă nu m-am mai gândit deloc. La fiecare salt următor va fi cu ceva mai puţin dificil... dar cu-atât de puţin !
De cum ating pământul, băieţii se poartă în două feluri : unii sunt calmi, îşi împăturesc grijuliu paraşutele, o duc fără grabă la camion, apoi se duc să se încălzească cu o ceaşcă de ceai, fără vorbă, ca nişte buni lucrători. Dintre aceştia îmi voi alege totdeauna oamenii pe care-i voi conduce în Franţa.
Ceilalţi sunt surescitaţi, râd fără motiv şi-şi povestesc impresiile, convinşi c-au făcut o ispravă. Pentru mine nu prezintă nici un interes, doar dacă experienţa şi timpul îi va schimba. Nu-mi plac nici vorbăria, nici exuberanţa, care maschează totdeauna absenţa curajului adevărat, a simţului măsurii şi a adevăratului sânge-rece.
Un paraşutist trebuie să fie exact contrariul unui saltimbanc.
166
Edgard Thomé – Parasutati in infern
17 – Special Air Service
Opt sărituri reglementare ca să fii brevetat, iar instructorii le înmânează oamenilor mei insigna de argint care le va împodobi bereta.
Opt sărituri, nu-i mare lucru, dar e o experienţă care lasă urme într-o viaţă. Dacă nu eşti de-a dreptul dobitoc ori total inconştient, te învaţă
să-ţi recunoşti limitele şi să fii modest.
Incă din primele zile ale lui decembrie, ne întoarcem la Camberley. Deosebirea dintre paraşutiştii brevetaţi şi noii-veniţi care continuă să debarce din Spania şi Africa de Nord sare în ochi până şi celor mai puţin avizaţi. Primii au uşurinţă în mişcări ca de sportivi ; siguri pe ei, unii sunt ispitiţi cam prea mult ,,să pună-n mişcare angrenajele". Va trebui să bag de seamă şi să corectez această vanitate de parvenit. Ceilalţi seamănă cu recruţii pe care-i primeam noi, pe vremuri, în vechiul meu regiment : nişte plugari îmbrăcaţi ca de 167
Edgard Thomé – Parasutati in infern
duminică în uniformele lor nou-nouţe. Nu trebuie să ne batem capul prea mult. Peste cateva luni vor fi toţi la fel, musculoşi, sprinteni, liniştiţi cit priveşte valoarea proprie şi conştienţi de demnitatea lor.
Acum, după ce ne-am obişnuit cu rigoarea eficace a unitaţilor engleze, Camberley, cu vesela lui dezordine a la française, ni se pare o ţară străină.
câteva sute de noi voluntari au completat efectivele, instalarea lor e inadecvată, cei de la comandament sunt depăşiţi, nimeni nu mai ştie de ce răspunde. Şefii de batalion se succed ca să preia comanda unei unităţi neînchegate, ce nu are încă nici un nume şi din care abia jumătate e alcătuită din paraşutişti nou instruiţi. După ce stau câteva săptămâni aici şi sunt gata-gata, să se-aleagă cu un infarct sau cu o depresiune nervoasă, se retrag spre birourile din Londra, lăsând îndărătul lor dezordine şi mai mare.
De Gaulle se opune, pare-se, ca francezii să fie integraţi în unităţi britanice, încât tratativele franco-engleze nu se mai sfârşesc, purtate între incapabili de ambele părţi. Iar noi, noi vrem mai cu seamă să ne antrenăm şi să învăţăm să ne batem. Asta ne-a adus aici, şi nu Apelul din 18 iunie pe care nimeni nu l-a auzit, şi nici ambiţiile politice. Cei roşi de ambiţie politică stau la adăpost în birourile lor şi-şi rezervă preţioasa persoană pentru a se înfrupta, mâine, din deliciile puterii. Treaba lor, fiecare cu vocaţia lui. Dar atunci să nu se amestece în viaţa noastră ! Chiar şi de-ar fi să dezertăm din Forţele Franceze Libere, vrem să ne batem, fie că asta ar avea loc încadraţi într-o brigadă engleză, fie constituiţi în unităţi autonome... fie înfrăţiţi cu diavolul.
Protocolul acordurilor diplomatice, subtilele şi deşartele 168
Edgard Thomé – Parasutati in infern
argumentări birocratice, valsul plin de ezitări al aliaţilor rău aliaţi, mezaliaţi, ieşirile paranoice, toate astea ne sunt cât se poate de străine şi nici nu vrem să ştim nimic despre ele. Cei mai abili dintre noi la felul ăsta de jocuri sunt delegaţi de către ceilalaţi să facă presiuni pe lângă
stateie-majore, să le forţeze mâna unora, să-i convingă pe alţii, să-i ameninţe pe ceilalţi cu o rebeliune ori o dezertare colectivă.
Cei de sus cedează şi obţinem în sfârşit ceea ce-am pretins : crearea a două batalioane sub comandament francez, dar organic integrate unei brigăzi engleze, foarte specială SAS brigade51 aflată sub comandamentul general al TAP52-urilor britanice.
Pentru că negocierile şi subtilităţile dialectice n-au fost niciodată
specialitatea mea, las pe seama camarazilor aleşi grija de-a duce la bun sfârşit afacerile noastre. Alături de vreo alţi şase ofiţeri şi o sută de oameni de trupă, acceptăm o propunere de-a englezilor pentru un stagiu de şase săptămâni într-o şcoală de comandouri.