Philippe plânge de furie şi scrâşneşte din dinţi. Ceilalţi vin şi ei : foarte departe, la est, se aud câinii lătrând...

— OK toată lumea ? Nu ştiu deloc unde ne aflăm şi e imposibil, noaptea, să stabilesc coordonatele corect. În orice caz, suntem în plină

câmpie. Inutil să rătăcim orbeşte. Am să-i fac o injecţie cu morfină lui Dubosc, iar voi să vă instalaţi în formaţie de protecţie circulară, la treizeci de metri de el.

Briguet, eşti servantul numărul doi la puşca mitralieră, aşază-te în poziţie de tragere cu fata spre sud şi acoperă-mă, mă duc în recunoaştere în direcţia asta. Klein, preiei comanda până la întoarcerea mea.

— Bine, domnule locotenent.

203

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Şi dispar în noapte

După o jumătae de oră de mers, nu sunt cu nimic mai dumirit : tufişuri, garduri vii, ogoare, drumeaguri desfundate, lande pline de drobiţă... Nimic ieşit din comun în peisaj care să-ţi îngăduie să te orientezi.

Dacă pilotul a procedat corect, ar trebui să fim, în principiu, la nord-vest de Daoulas... Dar unde, exact ?

Nici un zgomot de nici un fel, în afară de strigătul huhurezilor care se aude din locuri fixe. Aşadar nimeni nu-i stânghereşte, aşadar nimeni nu ne caută. Pînă acum, lucrurile nu stau prea rău, cum spunea un paraşutist care cădea cu pînza paraşutei „în torţă" (nedesfăcută), în timp ce trecea prin dreptul unei ferestre de la primul etaj.

Inutil să-mi prelungesc plimbarea, mai bine să mă întorc şi să-i liniştesc pe băieţi.

— Halt !

— OK... Bine, Bellon, m-ai reperat de la zece metri, de-ar fi fost un friţ, n-ar fi avut nici o scăpare... Şi-ai rămas foarte calm.

— Aţi răcnit destul la mine în Scoţia, domnule locotenent, şi maţi tras în tărbacă de câte ori a fost nevoie, ca acum să fiu în stare să mă

camuflez şi să tac.

— Bine. Adună-ţi camarazii şi adă-i la mine.

— Toată lumea prezentă ?

— Toată lumea !

— Cum se simte Philippe ?

— Le Nabour i-a pus atele. Doarme.

— Bine. Incercaţi şi voi să dormiţi. Nu vă desfaceţi sacii de dormit. Inveliţi-vă în paraşute şi puneţi-vă o grenadă la 204

Edgard Thomé – Parasutati in infern

îndemână, in cască. Eu o să stau primul de veghe.

— Nu mi-e somn, domnule locotenent, pot să vă ţin tovărăşie ?

Şi Lucien Klein se aşează lângă mine în ferigile care ne ascund.

Chiar în faţa noastră, un gard viu dă ocol unei ridicaturi de pământ care domină un drumeag,

— Chiar nu ştiţi unde ne aflăm, domnule locotenent ?

- În orice caz, nu foarte exact. Trebuie să aşteptăm ziua ca să

fixăm coordonatele. Ce e sigur e că n-am fost reperaţi : huhurezii nu şi-au schimbat nici locul, nici felul de-a striga, şi nu s-aude nici un zgomot de camion ori de alt vehicul... Nemţii, aşa cum îi cunosc eu, n-au cum să fie prea doritori să pornească în căutarea unor tipi în plină

noapte, într-un ţinut împădurit şi întretăiat, ca ăsta, de garduri vii şi drumuri desfundate. Valea de unde l-am luat pe Guichard mai adineauri e orientată est-vest ; pare a corespunde unui accident de pe hartă şi, în cazul ăsta, am fi cam la vreo doi-trei kilometri nord-nord-vest de Daoulas. Dar cum nu e destulă lumină ca să verific detaliile topografice, nu mi-aş pune nădragii la bătaie pe ipoteza asta.

— Auziţi, domnule locotenent ?

— Da... Lătrat de câini... Sunt şi oameni cu ei. Foarte liniştit, Klein a îngenuncheat în spatele ridicăturii de pământ, cu carabina pusă în faţa lui.

— Doi câini, domnule locotenent... câini de vînătoare. Sunt şi doi tipi cu ei... Pe cât se pare, nu sunt înarmaţi.

Paulus şi Le Nabour ni s-au alăturat pe tăcute. Cei doi câini se apropie, urmaţi foarte de-aproape de oamenii care vorbesc cu glas tare. Nu-i o germană clasică..., dar e guturală.

— Ja... Ja...

205

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Friţi, domnule locotenent.

— Nu care cumva să tragi ! Lasă câinii să treacă şi pregăteşte-te să le sari în spinare tipilor".

Ne-am lipit de gardul viu gata să ne năpustim pe drumul pe care-l dominăm cu un metru. câinii trec fără ca măcar să adulmece.

Cei doi oameni, înspăimântaţi, se pomenesc la pământ, ţintuiţi de patru sălbatici.

— Nann... Nann...

Le Nabour izbucneşte în râs.

― Sunt bretoni, domnule locotenent. Da, în bretonă se zice ja, ca în nemţească, asta ne-a înşelat. Dar nann înseamnă nu, şi numai în celtă.

Ne ridicăm victimele, care acum vorbesc în franceză.

— Paraşutişti francezi... Doamne sfinte ! Doamne sfinte ! şi se pun pe sporovăit.

— Păi vă căutam !

— Pe noi ?!

— Da... Am auzit avionul, pe urmă câinii au început să latre.