În fiecare seară, când ne întoarcem după o zi cum nici un ocnaş
n-a cunoscut vreodată, ofiţerul comandant al şcolii ne adună ca să ne comunice programul pe-a doua zi. Băieţii se ţin cu greu să n-adoarmă
din picioare, în timp ce majurul ne anunţă cu drăgălăşenie că, pe terenul de paradă, camioanele îi aştepată pe cei care ar avea chef să se ducă la dans. Nu vor fi clienţi decât după ce vor trece trei săptămâni.
161
Edgard Thomé – Parasutati in infern
După trei săptămâni, încep să găsesc gluma asta cam răsuflată
şi, la un sfert de oră după ce s-a ordonat ruperea rândurilor, toţi francezii, spălaţi, raşi, cu cravată, puşi la spiţ, fără o cută la haine, se instalează în camioane.
Obiectiv Chesterfield, o încântătoarea cetate veche din Derbyshire, cu uimitoarea ei turlă de biserică răsucită-n spirală şi pub-urile reconfortante, unde-i atât de plăcut să-ţi petreci serile de noiembrie. Pînă la terminarea stagiului o să ne ducem la dans în fiecare seară : e un pariu faţă de noi înşine. Uimitor e că numai cu cinci ore de somn, după nişte zile care ne-au stors de vlagă, nu simţim la drept vorbind nici o oboseală anormală. La douăzeci de ani, dispui de un potenţial inepuizabil.
Şase săptămâni petrecute la battle-school i-au transformat în soldaţi pe foştii „evadaţi din Franţa". Mai au incă multe de învăţat înainte de-a putea să-i duci să se bată fără să ai conştiinţa încărcată, dar efortul i-a purificat şi şi-au recăpătat o nouă demnitate.
Tot asudând şi trăgând împreună, am învăţat să ne cunoaştem, reguli tacite s-au stabilit, care fac ca semnele exterioare ale disciplinei clasice să fie de prisos, încât atunci când luăm trenul la Chesterfield, ca să ne ducă la Ringway, nimeni nu-şi mai tîrşeşte paşii, nimeni nu şi-a uitat raniţa, nimeni nu se văicăreşte, totul e cât se poate de limpede.
Nici un subofiţer nu răcneşte. Bentiţa brodată purtînd pe ea însemnul FRANCE şi cusută pe epoleţii noştri nu mai e sinonimă cu dezordinea, cu indiferenţa şi înfrângerea. Mă simt fericit şi sunt sigur că într-o bună zi băieţii ăştia vor fi la înălţimea celor mai buni ostaşi.
Nimic mai uşor decât să comanzi soldaţi francezi. Şi-mi vine în 162
Edgard Thomé – Parasutati in infern
minte dintr-o dată poemul lui Peguy50, Francezii. La şaisprezece ani, când îl citeam, îi găseam un stil pompieristic, pe când azi, pe peronul acestei gări, aproape că mă mişcă.
Stagiul pentru exerciţii de sărit cu paraşuta, de la Ringway nu mă învaţă cine ştie ce noutăţi. Şi totuşi, aici ca şi în altă parte, experienţa a adus cu ea un spor de supralicitare.
La terminarea antrenamentului la sol, n-am nici o îndoială că a doua zi oamenii mei vor efectua cu bine prima săritură cu paraşuta.
Sunt neliniştiţi, iar eu îi liniştesc : să facă întocmai ceea ce au învăţat să
facă şi totul va fi foarte bine. „Şmecheriile asta funcţionează
întotdeauna", spunea cu doi ani în urmă instructorul meu de pe vremea aceea.
A doua zi, nu avem avioane...
Suntem duşi foarte departe de aerodrom, pe o pajişte uriaşă. Ne luăm paraşutele dintr-un hangar şi ne înhămăm. În mijlocul pajiştii, cu nacela priponită la sol, un balon captiv îşi leagănă hobanele ţepene.
Iată supralicitarea de care vorbeam : să sărim dintr-un balon, asta ne mai lipsea !
O companie canadiană se pregăteşte să sară înaintea noastră.
Primii canadieni aterizează fără nici o dificultate, iar eu comentez pentru băieţii mei diferitele faze ale saltului.
Deodată, desigur din motive de pornire prost sincronizată, două paraşute se izbesc în timpul zborului. Cei doi paraşutişti se răsucesc în hamuri : e aşa-numitul twist, torsiunea care înfăşoară în spirală suspantele între ele, avînd drept punct maxim al amploarei 50 Charles Peguy 1873―1914), scriitor de inspiraţie creştină, socialistă şi patriotică.
(N.t.)
163
Edgard Thomé – Parasutati in infern
închiderea umbrelelor. Nu-i vorba de torţa romană, care e imparabilă
şi mortală ; un paraşutist încercat poate totdeauna controla twist-ul, înainte de-a se agrava : manevrează harnaşamen-tul în sens invers rotaţiei lui şi restabileşte echilibrul.
Dar canadienii sunt la prima lor încercare. Cele două umbrele, necontrolate, se deschid şi se închid alternativ, cu o plesnitură seacă, asemeni unei velaturi ce se zbate în vânt, fără să se umfle.
Bieţii băieţi nu mai sunt purtaţi spre sol aşa cum trebuie. Sunt crispaţi şi se zdrobesc pe pământ în ţipete. Unul dintre ei, ni se spune, are amândouă picioarele rupte, iar celălalt şi-a fracturat bazinul.
Brancardierii îi duc până la ambulanţă, iar paraşutele, lestate cu saci plini de grâne, sunt lăsate întocmai în punctul de cădere, până la venirea anchetatorilor care le vor examina.
Canadienii au terminat de sărit, acum e rândul nostru : mă
îndrept spre balon împreună cu alţi trei francezi.
Nacela e o simplă podea găurită în mijloc în formă de pătrat, cu latura cam de cinci picioare, iar o pânză umflată, întinsă pe un cadru de oţel, o mărgineşte. Balustrada asta, înaltă de abia trei picioare, nu-i aici decât cu numele ; e mai curând o apărătoare de vânt decât o bară de protecţie.
Ne aşezăm toţi patru, cu picioarele spânzurând în gol, în cele patru puncte cardinale. Deasupra capetelor noastre, pântecul argintat al balonului ne ascunde cerul complet.
Cei trei fac întocmai mişcările executate de mine... de vreme ce sunt veteran ! Dar şi pentru mine e ceva nou şi, e nevoie să-mi adun toate forţele ca să mă constrâng să răman impasibil.
Sper, fără să fiu prea convins, că faţa mea nu-i atât de verde 164
Edgard Thomé – Parasutati in infern
