Şi, fiţi liniştiţi, n-o să se sfârşească războiul fără voi : Sunt şi aşa destule nume de grăbiţi să fie înscrise cu litere aurite pe monumentele 192

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ridicate în cinstea morţilor.

M-am decis să merg încă şi mai departe :

― Şi-apoi, nu sunt chiar aşa de sigur c-o să fiţi în stare să vă

bateţi... Dacă într-o tabără, adică departe de orice pericol, nu sunteţi în stare să suportaţi inactivitatea, cum o s-o suportaţi când vom fi la război ? Inconjuraţi de inamici porniţi în căutarea voastră, o să răcniţi în gura mare, ca aici, că viaţa-i o tîmpenie şi că vă pare rău că vă aflaţi unde vă aflaţi ? V-aţi pierdut răbdarea ca nişte şcolari în ajunul vacanţei mari. Iar atunci când ne vom afla de partea cealaltă, vom fi în plin război. Războiul e o meserie şi un lucru serios. Smintiţii şi vorbăreţii nu ies teferi din el. E o partidă de şah în care moartea pedepseşte greşelile, nu o distracţie.

Şi dintr-o dată mă hotărăsc să-i învăţ pe băieţi să se poarte cu sânge rece. Am neglijat un aspect important al educaţiei lor : ştiu să

arunce destul de bine grenadele, dar ca nişte amatori ; trebuie să înveţe să procedeze ca nişte specialişti.

Utilizarea grenadelor e o excelentă şcoală de self-control; există

două tehnici, cea a muncitorului mijlociu şi cea a bunului meşteşugar.

În primul caz, după ce-ai tras inelul de siguranţă, arunci grenada numai decât . Opritorul care blochează percutorul îl eliberează. Arcul pe care-l ţinea presat se întinde şi propulsează percutorul. Acesta loveşte o amorsa, iar amorsa aprinde un fitil care arde timp de cinci secunde. După ce s-a terminat fitilul, flacăra acţionează asupra detonatorului, iar grenada explodează. Cele cinci secunde sunt esenţiale : îi pot îngădui unui adversar încercat să apuce grenada şi să

ţi-o azvârle îndărăt... situaţie fără scăpare !

Al doilea procedeu te obligă să-ţi asumi un risc calculat : laşi 193

Edgard Thomé – Parasutati in infern

percutorul să izbească amorsa şi numeri, liniştit, până la patru, înainte de-a azvârli jucăria. Şi-atunci explozia se produce la sfârşitul traiectoriei sau chiar în clipa când atinge solul ; iar adversarul nu mai are nici o şansa.

E o metodă care cere mult sânge rece, multă experienţă şi multă

îndemânare : de fapt, îţi pui viaţa în joc pentru o nenorocită de secundă. Grenada va fi totdeauna arma mea preferată : riscând eu însumi totdeauna, mi se va părea că-i dau o şansă adversarului. Eram cinstit ? Să fi fost vorba de alegerea unui romantic întârziat sau de slăbiciunea unui chinuit, care nu vrea să aibă conştiinţa încărcată ?

Nici până azi n-am izbutita să lămuresc chestiunea.

Timp de trei zile, băieţii cîrtesc. Nu cruţ pe nimeni :

— V-am spus să număraţi liniştit până la patru, ca şi mine. Iar voi, de cele mai multe ori când ajungeţi la trei, aţi şi făcut vânt grenadei. Vă arde mâinile ? Prin urmare ăştia-mi sunteţi, voi, care vă

închipuiţi că de voi depinde soarta războiului ? Vă ţâţâie fundul, nu-i aşa ?

Nu sunt obişnuiţi să-i consider nişte copii, nici să-i umilesc. Şi-mi poartă pică. Citesc în privirile lor ca într-o carte deschisă : ticălosule... şi noi care te credeam altfel decât ceilalţi... şi unde mai pui că ţineam la tine... Da ştiu că ne-ai dus cu purtarea ta de frate mai mare şi iubitor !

Numai că rolul meu nu presupune să mă bucur de afecţiunea lor. În vreme ce-şi rumegă mirarea plină de dorinţe de răzbunare şi mânie înăbuşită, nu se gândesc la altceva. E un fel ca oricare altul de a le umple mintea şi de-a le abate atenţia de la gândurile lor negre.

În a patra zi, s-au obişnuit cu riscurile jocului celui nou şi, în 194

Edgard Thomé – Parasutati in infern

sfârşit, îi văd destinşi : glumele încep binişor să ia locul mutismului îndărătnic.

— Oh, oh, Pantalacci !... Ce-ar fi să numeri în gând ? Dacă

numeri cu glas tare, sărim cu toţii în aer până ajungi tu la patru !

Incetul cu încetul atmosfera se dezgheaţă. Inainte de sfârşitul săptămânii, raporturile dintre noi au redevenit normale. Au înţeles cu toţii ce-am vrut să fac şi nu-mi poartă pică.

― O partidă de luptă, domnule locotenent ?

E Philippe Dubosc. Obişnuim să ne luăm la trântă după regulile luptei ţărăneşti, ori de câte ori unuia dintre noi în vine chef. În ciuda tinereţii lui, e singurul care-mi ţine piept la jocul ăsta. E cea mai bună

dovadă că lucrurile au intrat în normal şi că din nou le pot vorbi deschis băieţilor mei.

— Ei, bandă de ticăloşi, aţi terminat cu mutrele voastre acre ?

Barem aţi învăţat o figură nouă, pe care-o ştiaţi prost. Acuma sunteţi siguri că grenada aruncată de voi n-o să vă pice pe cap ca un bumerang, ceea ce ar fi, trebuie să recunoaşteţi, un fel cu totul idiot de a-ţi pierde viaţa.

Şi nu mai începeţi să vă faceţi iar gânduri negre. Suntem într-o tabără secretă de-o lună de zile. Pe undeva, trebuie să se fi produs vreo greşeală, asta-i sigur, dar simplul fapt că suntem ţinuţi aici dovedeşte cu prisosinţă că o să plecăm foarte repede, altfel ne-ar fi lăsat în permisie.

Eu unul mă prind cu cine vrea : o să plecăm la viitoarea lună

plină... Asta înseamnă că nu mai avem de aşteptat decât o săptămână.

O să profitaţi de timpul ăsta ca să învăţaţi să vă echilibraţi bine raniţele. Şi nu uitaţi muniţia pentru armele individuale. Cât priveşte 195

Edgard Thomé – Parasutati in infern

plasticul, zece kilograme sunt de-ajuns pentru fiecare. O să avem de zece ori mai mult în containerele care vor fi paraşutate o dată cu noi şi, la nevoie, ni se vor paraşuta tone mai târziu.

Nu luaţi raţii concentrate decât pentru patru zile. Doar n-o s-avem cine ştie ce mare nevoie de ele în Franţa... Altminteri degeaba mi-am pierdut timpul să vă învăţ să pescuiţi păstrăvi cu mâna goală şi să puneţi capcane !

Gata... descurcaţi-vă singuri în săptămână care vine. Ca si cum aţi repeta la un examen. Şi nu uitaţi prinsoarea mea : plecarea la viitoarea lună plină...

Din fericire pentru ei, nici unul n-a pariat împotriva mea ! Ar fi pierdut.

E lună plină şi iată că pe 3 august 1944, după-amiaza, mi se spune că în aceeaşi noapte şi eu şi troop-a mea vom fi paraşutaţi în Bretania.

Impreună cu ofiţerii ne ducem să luăm hărţile necesare şi distribuim câte una fiecăruia dintre oameni.

Briefing-ul de la punctul de comandă n-a ţinut mai mult de zece minute : americanii încep să se desprindă de plajele unde au debarcat şi, după spărtura efectuată la Saint-Lô, vor progresa spre vest. Noi vom sări în Finistère, ca să punem cât mai multe beţe în roate unităţilor germane care ţin Bretania şi să facilităm înaintarea yankeilor.

Suntem primii din regimentul nostru care plecăm, şi vestea s-a răspândit înainte de a apuca eu să dau ultimele instrucţiuni. Klein, adjunctul meu, vine la mine în cort.

— Sunt afară doi tipi care vor să vă vadă, domnule locotenent.

― Îi cunoşti ?

196