Şi chiar de-am fi avut trupe de instruit, alegerea insulei Saint-Pierre ca bază de antrenament era, oricum, o aberaţie. Trebuia să fii 149
Edgard Thomé – Parasutati in infern
sau sadic sau perfect incompetent ca să-ţi treacă prin minte să expui nişte oameni pe una din mările cele mai periculoase din lume şi să-i debarci pe nişte stânci unde până şi cei mai buni marinari evitau să se aventureze, încă de secole.
Bineînţeles, nu existau nici odgoane, nici căngi, nici vapoare, nici specialişti în raiduri de debarcare. Veşnică improvizaţie şi incurie
„a la française" care, după ce cu două secole în urmă contribuise la pierdea unui imperiu, se manifesta cu aceeaşi stupiditate senină pe ultimele pogoane ale acestui imperiu vîndut la solduri.
Străin de intrigile şi manevrele administrative, m-am mulţumit ca timp de aproape trei luni să-i ocup pe subofiţeri cu exerciţii extrem de dure şi lipsite de orice concesie : cultură fizică zilnică, după moda englezească, băi în marea plină de bucăţi de gheaţă, unde mă urmau fără prea mare sîrg ; marşuri forţate prin zăpadă în nişte zile cu viscol când nici câinii nu-şi scoteau botul afară. Mă întovărăşeau şi în lungi partide de vînătoare pe mare, după raţe sălbatice, sau prin insula Anglade, după iepuri.
Ne omoram timpul într-un fel ceva mai puţin prostesc decât o făcusem eu însumi în iarna lui 1940, deşi ocupaţiile noastre nu aveau nimic de-a face cu antrenamentul inteligent şi raţional la care aveam să
fiu supus mai târziu, alături de comando-urile engleze. În treacăt, i-am învăţat pe oameni cum să conducă un buldozer, cum să manipuleze o încărcătură de dinamită, ca să pregătească apropierea de-un viitor aerodrom de buzunar, cum să se descurce cât mai bine într-o barcă cu motor, să mănânce carne de focă şi să lase Pernod-ul şi molanul pentru Whisky. Whisky-ul de contrabandă se găsea pe nimic la Saint-Pierre, şi era o ocazie unică să-i învăţ cum să le reziste anglo-saxonilor, când ar 150
Edgard Thomé – Parasutati in infern
vrea să-i îmbete criţă. Ţineam mult la ei, deşi ştiam că eu voi face războiul la paraşutişti, iar ei, trupeţi, vărsaţi la infanteria colonială, acolo se vor bate ; că niciodată n-aveam să-i conduc la luptă, iar eşecul comandoului numărul patru avea, probabil, să ne separe foarte curând.
Nici nu-mi dădeam seama cât de optimist eram...
La finele lui februarie, în faţa eşecului lor evident şi fără leac,
„capetele gânditoare" hotărăsc să ne întoarcem în Statele Unite. Cu câteva zile înainte de plecare, mă rănisem uşor, în timp ce îmbarcam efectele pe o balenieră : lunecând pe grătar, mă lungisem pe fundul vasului şi mă zgâriasem la încheietura mâinii într-un cuţit lăsat pe jos.
Cuţitul în cauză slujise la spintecatul morunilor în timpul unei întregi campanii de pescuit. Dacă n-aş fi fost nerod, n-aş fi neglijat tăietura aceea în aparenţă ridicolă, şi poate că în felul ăsta n-aş fi stat două luni la Walther Reed, spitalul militar din Washington, epuizat de febră şi torturat de o furunculoză rebelă la toate tratamentele.
Obosit de atâtea injecţii şi sătul de sulfamide la fel de ineficace ca o cauterizare pe un picior de lemn, i-am sugerat medicului chirurg să încerce pur şi simplu o autohemoterapie. Procedeul data din alte vremuri şi n-a părut să-l încânte, dar, ţinând cont de eşecul tratamentelor moderne, până la urmă s-a resemnat. Peste o săptămână, eram din nou pe picioare.
Mă şi vedeam zburând spre Anglia, lăsînd departe în urma mea păţaniile din insula Saint-Pierre... Dar, vai ! Locotenenţii îşi fac vise, iar statele-majore dispun : la ieşirea din spital, eram afectat la batalionul din Antile în calitate de comandant de companie !
Aproape un milion de francezi din Martinica şi din Guadelupa 151
Edgard Thomé – Parasutati in infern
îşi părăsiseră insulele ca să se angajeze în trupele Franţei Libere.
Adunaţi la Fort Dix, în New Jersey, aşteptau oarecum nerăbdători ca cineva să binevoiască a le organiza viaţa. Renard şi subofiţerii veniţi o dată cu noi din Anglia se şi puseseră pe treabă : era ultima afectare cunoscută a comandoului numărul patru... Câtiva ofiţeri şi subofiţeri de rezervă, rezidenţi în Statele Unite, care de mult pierduseră orice contact cu viaţa militară, completau cadrele de instrucţie.
Să instruieşti nişte recruţi pe care nimic în trecutul sau în ascendenţa lor nu-i pregătise pentru exigenţele războiului nu era prea ispititor, dar n-aveam încotro : m-am înhămat fără nici un entuziasm la treaba asta încercând să fac totul cât mai bine cu putinţă.
Subofiţerii mei îşi cunoşteau meseria, iar eu, la rându-mi mă
vedeam silit, să învăţ anumite aspecte ale muncii mele pe care le cunoşteam foarte prost.
Eu, care niciodată nu-mi complicasem viaţa cu o organizare cum scrie la carte, nici nu urmărisem mersul hârţoagelor sau al capcanelor intendenţei, mă vedeam nevoit, volens nolens, să sar, întocmai ca micuţul cangur-tată din Povestirile lui Kipling : urmărit neobosit de câinele Dingo, n-are nici o clipă de odihnă şi trebuie să
sară râuri şi obstacole. El, care n-are decât nişte lăbuţe la început, a fost silit să se obişnuiască. Apoi, funcţia creând organul, labele i s-au alungit, încât a devenit un campion de temut în specialitatea lui.
„Când n-ai ceea ce iubeşti, trebuie să iubeşti ceea ce ai."
Sergentul contabil aflat în subordinea mea era hârşâit cu şicanele administrative, iar administraţia militară, rodată timp de decenii, e la drept vorbind mult mai logică, mai asimilabilă şi mai eficace decât administraţia civilă. Pot spune măcar că în perioada asta am învăţat să
152
Edgard Thomé – Parasutati in infern
organizez un secretariat competent cu elemente şi mijloace mediocre, să verific dintr-o aruncătură de ochi o contabilitate spinoasă şi să
rezolv cât am putut mai bine problemele complicate în care se scaldă
intendenţa.
Existau, din fericire, şi unele compensaţii : aveam jeepul meu personal, pe care-l conduceam în goana mare pe şosea ca şi pe teren accidentat, studiindu-i resursele inepuizabile, ca mai târziu să fac din el o unealtă de război. Invăţam, de asemeni, să cunosc oamenii mai bine : antilezii, copilăroşi şi chinuiţi în acelaşi timp, contestatari şi susceptibili, trec într-o clipă de la cea mai adâncă stare depresivă la exuberanţa cea mai dezlănţuită. Nu se îmblânzeau decât cu condiţia să fii tu însuţi foarte atent la stările lor sufleteşti, foarte nuanţat în păreri, binevoitor fără dulcegărie şi neînduplecat când era vorba de pedeapsă.
În luna august, când i-am părăsit, ştiau să mărşăluiască
întocmai ca nişte veterani, să se slujească foarte bine de puşcă şi de mitralieră, şi învăţaseră câteva rudimente de tactică. Cât despre a-i învăţa să se târască, să se camufleze şi să-şi ţină gura, nu pe mine mă
aşteptaseră ca s-o facă. Dimpotrivă, în materia asta m-au învăţat ei pe mine câte ceva ; de la un dulgher din marina Guadelupei am învăţat o mulţime de chichiţe în lucratul lemnului, iar de la bucătarii mei, bucătăria antileză.
Ne-am despărţit cu oarecare tristeţe şi-am păstrat multă vreme la mine în portofel rugăciunile specifice adresate sfinţilor lor, caligrafiate de ei pentru mine pe foiţă : aveau rostul să mă facă
invulnerabil, dacă le înghiţeam înainte de-a intra în luptă.
De data asta, Renard, lucrând pentru el, lucra şi pentru mine : 153
Edgard Thomé – Parasutati in infern
