Luna mai ia sfârşit în timp ce noi facem neîntrerupt manevre: raiduri simulate după o descindere cu paraşuta pe timp de noapte, exerciţii continui de tir, atât ziua, cât şi noaptea, marşuri forţate ce-ar stârni protestele până şi-ale celor de la infanterie.

Inaugurăm un nou material : aşa-numitul leg-bag. Curată

nebunie ce-şi mai pun cercetătorii ăştia mintea la contribuţie ca să ne complice viaţa !

E un sac din pânză tare în care intră tot calabalâcul nostru, inclusiv armamentul. Conceput ca o cizmă ce s-ar da după picior, se mulează pe tibie şi stă fixat pe pulpe prin două chingi, prinse la rândul lor în două ştifturi. Ştif-turile sunt şi ele legate de un şnur petrecut prin gura sacului. Aceasta e legată de hamurile paraşutei printr-o funie de şase, metri, vârîtă într-un buzunăraş de la gura leg-bag-ului.

O întreagă gimnastică ! În afară de controlul suspantelor pe care trebuie să-l faci la deschiderea paraşutei, mai trebuie, şi asta fără să

pierzi o secundă, să apuci funia cu mâna stângă, acolo unde e prinsă

de leg-bag, şi să smulgi cu dreapta sforicică ce trece prin ştifturi. Sasul, eliberat din chingi, se balansează atunci, atârnându-ţi de mâna stângă, îl laşi să lunece binişor în jos, slobozind un metru de frânghie, apoi, cu 188

Edgard Thomé – Parasutati in infern

amândouă mâinile, dai drumul la toată frânghia.

Dacă manevrezi corect, sacul se balansează la şase metri sub tine şi te echilibrează ca un lest. Noaptea, izbitura lui de pământ te avertizează că ţi-a venit rândul, ceea ce e un avantaj sigur.

Dacă nu faci ce trebuie, aterizezi cu leg-bag-ul încă prins de picior şi, cel mai adesea se rupe câte ceva. Dar niciodată sacul... din păcate !

Inaugurăm şi primul aparat Dakota. Catârcă bună la toate a armatei aeriene americane, serveşte la transportul pasagerilor, al mărfurilor, la bombardamente, la raidurile de recunoaştere şi ― de ce nu ? ― la lansarea paraşutiştilor.

Până acum am sărit din avioane englezeşti: Halifax, Whitley sau Stirling, din care îţi dai drumul printr-o trapă făcută în podea. Din Dakota ieşi pe uşă, foarte simplu. Ca întotdeauna, şi aşa cum e firesc, eu sar primul.

Agăţat de cadrul uşii, cu capul pe jumătate scos afară, îl aud prost pe dispatcher, care-mi dă ultimele instrucţiuni:

— Prin urmare când strigi Go, îmi dau drumul la mâini ori ce fac ?

— Nu vă osteniţi, domnule... Vă scoateţi în afară piciorul drept, cel care are legat deci de el leg-bag-ul, şi să nu vă mai pese de nimic.

Adevărat : de cum mi-am scos afară piciorul cu balast, vântul mă smulge din carlingă, scutindu-mă să mă mai gândesc la ceva. Chiar aşa, nu mi-a mai păsat de nimic... hotărât lucru, e mult mai uman decât experienţele mele anterioare.

Montgomery ne-a adunat ca să ne treacă în revistă şi să dea o proclamaţie către trupe, care s-a terminat cu urarea clasică : „Baftă la 189

Edgard Thomé – Parasutati in infern

vânătoare şi... noroc !" 56

Activitatea aeriană s-a triplat, noi, care ocupăm lojile din faţa, ne putem da seama. Ziua în care vom sări cu paraşuta in Franţa, nu-i departe, ne spunem noi. Suntem gata: nici surescitaţi, nici temători, un pic îngrijoraţi numai, cum e şi firesc; o îngrijorare îndreptăţită, o îngrijorare de oameni serioşi care nu se lasă orbiţi de realitate şi ştiu prea bine că ceea ce vor avea de făcut e treabă chibzuită, iar nu o petrecere câmpenească.

Am ales deliberat să facem ceea ce ni se va pretinde să facem, ne-am pregătit pentru asta cat mai bine, nu mai avem nimic altceva de făcut decât să aşteptăm.

Anunţarea debarcării nu ne surprinde. Suntem doar miraţi că

nu ne-au chemat pe noi cei dintîi. Câteva mici grupe din regimentul al doilea au sărit în Bretania în noaptea de 5 spre 6 iunie, regimentul meu se află tot în Scoţia, pe când prima divizie aeropurtată stă în expectativă.

Când am căpătat certitudinea că nu va interveni in Franţa, cer, aşa cum rămăsese stabilit, să fim alipiţi regimentului nostru care, pe la finele lui iunie, se pregăteşte să plece din Scoţia spre tabăra secretă de la Fairford, în sud-estul Angliei.

Viata într-o tabără "secretă e, moralmente vorbind, epuizantă : aflu că regimentul al doilea este în întregime în Franţa, iar camarazii mei înrolaţi în rândurile lui au şi murit. Atâţia prieteni dragi pe care nu-i voi mai vedea....

Regimentul al treilea este ţinut în rezervă. În rezerva cui, Doamne iartă-mă ? Suntem izolaţi, de lume, stăm în corturi într-o 56 Joc de cuvinte in franceza: Bonne chase et bonne chance.

190

Edgard Thomé – Parasutati in infern

tabără, fără să primim scrisori, fără permisii, fără să facem nici unul din aceste exerciţii istovitoare şi indispensabile unei trupe care trebuie menţinută în formă. E cazul să fac ceva cu oamenii, să-i abat de la gândurile negre ce-i muncesc, să-i aţîţ degeaba, numai ca să-i ţin treji.

Pentru un ofiţer, e încercarea cea mai demoralizantă din câte se află.

În Franţa oamenii noştri se bat, iar noi nu ne aflăm printre ei, cei mai buni prieteni ai mei şi-au pierdut viaţa, iar noi stăm aici degeaba, fără rost. Le ce bun atunci toate lunile astea de antrenament inuman ?

Cum să le menţin moralul băieţilor, când şi eu gândesc la fel ca ei, iar lipsa de acţiune mă exasperează ?

Nepricepuţii ăia de la statul-major o să ne mai ţină încă multă

vreme la linia de pornire ? Nu mai avem nici o tragere de inimă să ne jucăm de-a războiul, când războiul cel adevărat s-a şi dezlănţuit la noi acasă. Machisar-zii sunt ucişi, în timp ce cunoştinţele noastre le-ar fi salvat viaţa. Convoaie germane se îndreaptă probabil spre Normandia, pe când dacă noi am fi fost acolo, la faţa locului, n-ar fi trecut.

Cu fiecare nouă încercare crezi că ai ajuns la limita silei şi a incoerenţei, pe când fiece experienţă ulterioară iţi demonstrează cat de naiv de optimist ai putut fi : Hope for the best, expect the worst, încă un proverb englezesc cât se poate de impregnat de realism lucid : speră ca totul va fi cât mai bine, dar aşteaptă-te la ce-i mai rău.

Ce-i mai rău, pentru clipa de faţă, e că ne aflăm aici, închişi, legaţi de mâini şi de picioare, neputincioşi, supuşi arbitrariului anonim al birocraţilor celor dispreţuiţi. „Ei" ar trebuie să ştie însă

foarte bine că nu poţi ţine în inactivitate la nesfârşit nişte tineri pe care i-ai supraantrenat. Mai bine ne-ar fi trimis la indiferent ce battle-school, invocând orice pretext, ca măcar să avem ce face, ca să ne împiedice să

191

Edgard Thomé – Parasutati in infern

gândim, în loc să ne lase să zăcem în lenea asta deprimantă.

Uşor lucru ca, în tihna confortabilă a unui birou, să jonglezi cu nişte matricole, să înfigi steguleţe pe o hartă şi să aduni procentajul pierderilor. Oare nici unul din puii ăştia de lele n-a călărit un cal nărăvaş, nu şi-a asumat comanda unor soldaţi tineri, supraantrenaţi şi nerăbdători ?

După ce un an de zile ai pregătit un cal pentru un concurs hipic, îl ţii pe urmă închis, săptămâni la rând, într-un grajd ? Ar fi un nonsens, o absurditate. Şi tocmai asta-i situaţia-n care ne aflăm noi.

După cum nu laşi nici taurul gata de luptă la un loc cu ceilalţi, în ultimele zile dinaintea coridei : şi-ar pierde repede şi muşchii, şi agresivitatea.

Psihologi de trei parale, va veni oare ziua în care să inţelegeţi ca psihologia nu se învaţă din cărţi, că sufletul nu se poate pune în ecuaţii

? Veţi avea vreodată destulă umilinţă şi bun simţ ca să recunoaşteţi că

nici noi nu suntem altceva decât nişte animale abia superioare şi atât de uşor de dezorientat, încât ceea ce e bun pentru cal şi pentru taur, poate a fortiori să nu fie rău nici pentru om ?

— Ei îşi bat joc de noi, domnule locotenent !

— Nu ştiu dacă ei îşi bat joc de noi, dar voi, voi începeţi să mă

obosiţi cu văicărelile voastre de babe. Incepînd de mâine dimineaţă o să aveţi două ore de educaţie fizică în loc de una, tir în restul dimineţii, şi trei ore de tactică după-amiaza. Şi încă vă mai rămâne destul timp liber ca să vă prăjiţi la soare, să citiţi romane şi să faceţi pe stâlpii de cafenea.