Ne-am gândit că poate vă putem ajuta. Sunt aproape două ceasuri de când am plecat de la fermă. Şi-acum, când ne-ntorceam... Hop ! da ştiu că pocniţi, nu glumă, mă băieţi !

— Şi-i departe ferma dumitale ?

— La o jumătate de ceas de-aici.

— Care-i localitatea cea mai apropiată ?

— Daoulas.

— La câţi kilometri ?

— Vreo doi-trei.

206

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Şi nemţii ?

— Mai ales. La Daoulas.

— Mulţi ?

— Greu de spus... O sută, o sută douăzeci la Kommandatur. Şi mulţi care se duc şi vin în timpul zilei.

— Credeţi că sunt alertaţi ?

— Se prea poate... Da' noaptea le ţâţâie fundu'. Nu-şi scot niciodată nasul afară, doar pe străzile târgului, imediat după ora când nu mai e voie să circuli. Noi, facem mereu braconaj noaptea, niciodată

n-am dat de ei. Şi-apoi, ca să vă găsească ei pe voi... Noi, e altceva, suntem din partea locului, ştiam cam pe unde-aţi putea fi... Şi-aşa, şi-am umblat două ceasuri de pomană ! Aşa că nemţii... Dar veniţi acasă, se lasă răcoarea odată cu roua.

— Suntem mai bine de doisprezece.

— E loc destul,

— Şi mai am şi-un băiat care şi-a rupt piciorul

- O să-l culcăm.

— Ferma dumitale e izolată ?

— Da, aproape ascunsă în pădure, niciodată nu s-abate nimeni pe-acolo.

— Nici nemţii ?

— Uneori, în timpul zilei, câte doi-trei care caută ouă şi vreo găină de cumpărat. Le vindem şi noi una, alta, ca să scăpăm de ei.

― Drumul care trece pe lângă fermă e important ?

— Nu... Drumul asfaltat e la un kilometru. Pe la noi trece doar un drumeag mărginit de taluzuri şi garduri de mărăcini, ca aici.

— Klein, găseşte un loc unde să ascunzi paraşutele şi leg-bag-

207

Edgard Thomé – Parasutati in infern

urile.

— S-a şi făcut, domnule locotenent. Dacă vreţi să veniţi să

vedeţi ascunzătoarea.

— Mai e şi containerul cu exploziv... O să-l ducem la fermă şi-o să-l vârîm într-un ungher uşor reperabil... pentru noi.

Dubosc a fost pus pe o brancardă improvizată. Şi la drum.

Luna s-a ascuns. În şir câte unul, îi urmăm pe ţărani, care într-o jumătate de oră ne duc la casa lor.

― Soldaţi francezi... Soldaţi francezi...

Femeilor care se ocupă de noi nu le vine să-şi creadă ochilor.

— Paraşutişti... Doamne sfinte !... O, Doamne sfinte l.... Ne aduc lapte, cidru, rachiu, la masa lungă, comună, la care ne-am aşezat cu toţii, în afară de cei doi băieţi puşi de mine de pază afară, în curte.

— Aveţi un loc liniştit în afara casei, unde să-l instalăm pe rănit

?

— Dar... intr-o odaie, aici.

— Nu... nu în casă.

— De ce nu ?...

Şi femeile mă cercetează neîncrezătoare, neliniştite şi aproape supărate.

— Inchipuiţi-vă ce-i mai rău... Că nemţii o să ne caute în timpul zilei, că vin aici şi dau de băiatul ăsta. Puţin probabil. Sunt de acord, dar să presupunem că aşa ar fi. Dacă dau de el în casă, veţi fi arestaţi cu toţii... si n-aţi avea nici o scuză. Dacă e afară, aţi putea, barem, să

spuneţi că nu ştiţi nimic, că s-a târât singur până acolo. Riscaţi mult ajutîndu-ne, şi nu trebuie să-l ispitim pe diavol. Pînă la sfârşitul zilei, găsesc eu o soluţie. Dar pentru moment e nevoie să-l ascundem afară.

208

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Ar fi şura cu fân...

— Foarte bine, să mergem împreună să vedem. Philippe continuă să moţăie când îl instalăm în fân. În clipa asta n-are dureri, dar va trebui foarte repede să-i găsim un doctor şi o ascunzătoare sigură.