Scoţia în luna decembrie... trebuie să-ţi placă aşa ceva... Dar în sfârşit, facem ceva, învăţăm trucuri noi, ne jucăm după pofta inimii cu tot felul de explozive, invătam să neutralizăm minele, să tragem folos de pe urma unei ambuscade reuşite, să ne deplasăm fără zgomot, să ne contopim cu natura, să supravieţuim fără raţii alimentare, să sabotăm căile ferate, să scoatem maximum de randament de pe urma jeepurilor de luptă şi chiar să şi tragem cu arcul !
Jeepul e o armă teribil de eficace în mâna unor specialişti : două
mitraliere de avion instalate pe capotă curăţă un sector de optzeci de grade, cu un debit de o mie şase sute de gloanţe pe minut ; în spate, o 51 Special air service brigade. Brigada comandourilor de parasutisti.
52 Trupe aeropurtate
169
Edgard Thomé – Parasutati in infern
mitralieră grea montată pe pivot poate opera în toate direcţiile sau poate servi pentru tragerea antiaeriană. Iar în remorcă, poţi îmbarca un aruncător de optzeci şi unu de milimetri... E o bază de foc mobilă, infinit mai suplă, mai puţin vulnerabilă şi cu mult mai de temut decât orice automitralieră. Dacă dispui de un şofer priceput şi doi servanţi bine antrenaţi, îţi poţi îngădui orice. Multe covoaie germane din Franţa vor face această fatală experienţă pe pielea lor. Patru jeepuri ivite din pământ vor ajunge din urmă, mergând cu o sută la oră, un convoi ce nu se aştepta la nimic, scuipînd foc pe toate gurile, apoi dispărând pe pe primul drumeag ascuns de malurile lui înalte, şi. lăsînd în urmă un adevărat măcel cuprins de flăcări. Susţinute până la pământ de patru paraşute, jeepurile devin operaţionale la douăzeci de minute după ce aterizează, se pot ascunde peste tot, pot străbate, practic, orice fel de teren, fără să pretindă deloc o întreţinere complicată : adevărate catîrce, din care s-ar fi putut alcătui o întreagă cavalerie infernală.
Dacă Inaltul Comandament ar fi avut mai multă îndrăzneală, toţi paraşutiştii ar fi trebuit să fie motorizaţi pe jeepuri. Dar vai e vorba de-un material costisitor, pe cât se pare, şi numai câtiva tineri ofiţeri de trupă sunt convinşi de uluitoarele lor posibilităţi.
În timp ce noi ne instruim, Stalele-Majore discută.
În sfârşit, în ajunul Craăciunului din 1943, toţi francezii sunt transferaţi în Scoţia. Şi totuşi, încă nimic nu e definitiv tranşat.
Repartizaţi în cazărmi improvizate, cei vreo şase sute de voluntari, încadraţi la întâmplare, sunt dispersaţi în cele patru colţuri ale aceluiaşi comitat, fără ca cineva, fie el şi profet, să poată cunoaşte structura viitoarelor două batalioane.
Ca treaba să fie „mai serioasă", batalioanele iniţiale sunt 170
Edgard Thomé – Parasutati in infern
rebotezate regimente, al doilea, pe care-l comandă Bourgoin, şi al treilea, de sub ordinele lui Château-Jobert.
Afectat celui de-al doilea, aparţin în principiu unei companii nebuloase, comandată de Moreau, un ofiţer de carieră care are despre meşteşugul armelor idei diametral opuse ideilor mele : răcneşte tot timpul, e grosolan, vulgar, şi se poartă cu oamenii de parcă ar fi vite.
Işi închipuie că e un strateg, când de fapt e o nulitate meschină. Cu părul ras nemţeşte, cu gura lui urîtă şi vocabularul de soldăţoi îmi displace de cum îl văd. La a doua întâlnire mă dezgustă de-a binelea, iar la a treia ne încăieram...
În sfârşit, cel puţin aşa sună eufemismul ce desemnează
situaţia...
Păcat mai curând pentru el. Două săptămâni de arest sever pentru mine. Două săptămâni de vacanţă, la drept vorbind. Nu-i plătită prea scump plăcerea de-a te destinde.
Incidentul îmi îngăduie să descoper că sunt departe de-al simpatiza pe Bourgoin, a cărui nehotărâre cronică mă descumpăneşte.
Ştia că avem dreptate, şi totuşi a pus capăt diferendului în felul lui Pilat, adică în felul cel mai puţin complicat pentru el. Şi totuşi, la început îi fusesem favorabil. Atâta pagubă ! „Dacă prietenul tău te înşală o dată, e vina lui. Dacă te înşală de două ori, e vina ta : n-ar mai fi trebuit să fie pentru tine un prieten", aşa glăsuieşte proverbul arab.
Bourgoin m-a înşelat şi nu mai am nici un chef să slujesc unitatea lui. Există un loc în regimentul al treilea, la comanda celei de-a doua companii. Il cer şi-l obţin.
La începutul lui ianuarie 1944, în sfârşit mă simt în apele mele.
Ca şi cele două regimente de altfel, care-şi au tabăra la Auchinleck, 171
Edgard Thomé – Parasutati in infern
unde începe să se organizeze o viaţă oarecum normală.
O companie, sau squadron, se împarte în două troops, comandate fiecare de câte un locotenent. Fiecare troop e alcătuit din patru sticks :
stick-ul numărul unu direct sub ordinele şefului de troop, celelalte trei sub ordinele adjuncţilor lui, sublocotenenţi sau locotenenţi recent promovaţi. Un stick are între cincisprezece şi douăzeci de oameni, inclusiv şeful de stick şi subofiţerul lui adjunct.
În fruntea companiei, un căpitan sau un comandant de batalion comandă stick-ul lui : un radiotelegrafist, un om care codifică mesajele, agenţi de legătură şi grup de protecţie pe lingă cele două mortiere de optzeci şi unu de milimetri. În afară de radiotelegrafist, toţi oamenii companiei se pot schimba între ei şi ştiu să folosească toate armele colective sau individuale, inclusiv cele germane.
Armamentul e acelaşi ca în toate armele din vremea aceea : carabină automată sau mitralieră, plus un pumnal scurt şi lat, şi un pistol Colt 45 pentru fiecare, o puşcă mitralieră Bren cu doi servanţi ; eventual un trăgător de elită avînd puşcă cu lunetă, completează
arsenalul stick-ului.
Intr-o raniţă, fiecare îşi îndeasă atâta explozibil cit crede c-o să
poată duce, atâtea grenade cât pofteşte, câteva cutii de detonatoare, un mosor de bandă detonatoare şi, alese pe sprânceană, aşa numitele booby traps.
Era cât pe ce să uit esenţialul : aşa-zisele Gammon bombs. E o maşinărie derizorie în aparenţă, un fel de mic săculeţ negru din împletitură elastică, ce-ar putea fi confundat cu o poşetă de femeie, când se duce seara la o petrecere. Numai că în săculeţul ăsta n-o să
găseşti nici pudrieră, nici pufuleţ, nici accesorii de înfrumuseţare.
172
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Burduşit de vreo două-trei livre de plastic high explosive, nici o şenilă de tanc şi, practic, nici un blindaj nu-i rezistă. În plastic se poate amesteca şi thermite, şi-atunci tancul inamic va arde ca o căpiţă de paie.
Iniţial, încărcăturile Gammon se foloseau numai pentru distrugerea blindatelor. Mai târziu, după ce-i vom fi cunoscut mai bine pe nazişti, după ce vom fi descoperit trupurile torturate ale camarazilor noştri asasinaţi, aveam să devenim şi noi, la rândul nostru, necruţători. Vom prefera să ucidem fără nici o remuşcare decât să luăm prizonieri.
Încărcăturile Gammon vor deveni atunci maşini infernale, bucşite de lanţuri de bicicletă, de gloanţe de colt ori de buloane. Le vom folosi şi pentru tancuri, şi pentru infanterie. Hăcuie sau sfâşie totul pe o rază de douăzeci de metri ; colete expres pentru infern, îşi culcă la pământ victimele cu zecile. Pe deasupra, explozia lor e întru totul asemănătoare celei a obuzului de mortier, şi totdeauna i-am văzut pe nemţi că se înşală, închipuindu-şi că sunt atacaţi de forţe dispunând de armament greu, când în realitate era vorba de-o mână
