natură, iar pădurea mediul vostru preferat.
Vom ataca de preferinţă noaptea. Va trebui să ne apropiem cât mai mult de adversar, ca vânători de fiare sălbatice, şi să tragem în el de la o distanţă de la care l-am putea atinge chiar şi cu mâna, pentru că
nu avem decât arme uşoare. De asta v-am învăţat să umblaţi fără să
faceţi zgomot, să vă camuflaţi până la a vă confunda perfect cu orice fel de ambianţă şi să trageţi fără să ochiţi, ţinîndu-vă arma la şold. O să
vă antrenaţi în condusul jeepurilor pe timp de noapte, cu farurile stinse, o să vă pregătiţi şi-o să daţi foc pe întuneric încărcăturilor voastre explozive.
Şi-o să ne mai obişnuim să ne separăm la un semnal şi să ţîşnim în toate direcţiile, ca un stol de potîrnichi, ca apoi să ne adunăm la puncte de întâlnire succesive, dinainte fixate, timp de trei zile. Pentru asta, trebuie să vă grupaţi în tandemuri, după afinităţi.
V-am mai spus că e interzis să ne lăsăm ambalaţi în lupte prelungite unde, în mod fatal, noi vom fi cei învinşi, deoarece adversarul va avea tot timpul să-şi aducă întăriri, pe când noi, noi suntem singuri. Aşa că ne vom vedea siliţi să întrerupem lupta brusc şi 183
Edgard Thomé – Parasutati in infern
să dispărem, într-o clipă. Cu situaţia asta trebuie să vă obişnuiţi. O
ştergeţi doi câte doi şi vă repliaţi spre un punct de întâlnire ce-ar putea să fie situat la doi, sau zece, sau douăzeci de kilometri. Dacă ne regrupăm acolo cu toţii, cu atât mai bine. Dacă nu, va exista un alt punct de intâlnire prevăzut în altă parte, pentru a doua zi, şi un altul, pentru ziua următoare.
În tot cursul lunii aprilie 1944, am trăit practic ca nişte hoţi noptatici. Home guard-ul 54 şi poliţia ne caută, ca sa facă jocul şi mai plauzibil. Trăim în mijlocul naturii, dormind ziua, pitiţi în vizuini ca nişte viezuri. Noaptea, simulăm atacul unor posturi deţinute de englezi, punem false încărcături de dinamită pe calea ferată, la macazuri, la gările de triaj şi la aerodroame. Nimeni nu ne vede...
nimeni nu ne prinde. Şi niciodată n-avem să fim prinşi.
Toţi băieţii au căpătat o mare încredere în ei înşişi. Sunt convins că într-asta stă singura îndatorire a unui educator: să-şi conducă
oamenii în aşa fel, încât să se poată lipsi de el, să-l renege la nevoie, dacă asta îi poate constrânge la a nu conta decât pe singurele lor resurse. Pană şi căprioara, care-i toată numai gingăşie, îşi alăptează
puii până la vremea înţărcatului, apoi îi alungă, izbindu-i îndelung cu botul : i-a învăţat să pască, şi-a îndeplinit misiunea... Aşa că să se descurce singuri.
Oamenii mei se descurcă foarte bine, şi nu sunt nişte rumegătoare. Ci o adevărată haită de lupi, şi nici unul n-are chef să
părăsească haita, iar haita simte prea bine că fiecare dintre ei îi este indispensabil.
Ce-ar face Klein, cel mai bun trăgător cu carabină, fără Oppisi, 54 Armata teritorială britanică (apărarea locală). (N.t.) 184
Edgard Thomé – Parasutati in infern
cel mai bun trăgător cu puşca-mitralieră ? Ce-ar face amândoi, de n-ar fi Uranga, cel care aruncă grenadele la nişte distanţe de necrezut, cu precizia lui uimitoare de jucător basc de pelotă ?
„Forţa lupului e în haită. Forţa haitei e în lup". Kipling a scris asta undeva în Cartea junglei. De vreme ce suntem o haită, îi învăţ să
vîneze ca o haită şi să urle ca o haită: temiuta infanterie romană era înfricoşată de urletele celţilor, pionierii vestului american de chiotele călăreţilor indieni, trupele nordiste de chiuiturile cavaleriei confederaţilor. E o constantă istorică. Rebels'yell-ul 55 sudiştilor m-a sedus, dintotdeauna în mod deosebit şi, la fiecare atac simulat, toată
troop-a urlă ca un singur om:
— Iep... iep... iuu... iuu...
Strigăt născut odată cu omul, iar omul nu se schimbă. O trupă
care atacă scoţând strigătul ei de război dă fiecăruia dintre membrii ei sentimentul că aparţine aceleiaşi falange, unice şi invincibile. Urlând, individul se eliberează de propria lui spaimă şi se linişteşte auzind acelaşi strigăt scos de către soţii lui.
Cât despre tipii „din faţa noastră", cu cât se cred mai civilizaţi, mai raţionali şi mai organizaţi, cu atât mai mult strigătul acesta de sălbatici îi derutează şi cu atât mai vulnerabili devin. Cele câteva secunde ce-i trebuie ca să-şi vină în fire, îi sunt în general fatale. Mulţi prizonieri germani mi-o vor confirma, atunci când ii voi interoga.
Apoi îmi mai învăţ troop-a să şi cânte: nu arii imitate după lied-urile germane şi care n-au nimic de-a face cu folclorul nostru, ci vechi cântece deocheate, moştenite de la armata regală şi de la marea armată
: Din Piemont când ne-ntorceam, Grenadierul din Flandra, Pe drumul 55 Strigătul răzvrătiţilor (americ.)
185
Edgard Thomé – Parasutati in infern
dinspre Dijon ― iar oamenii le deprind gustul.
În pas de marş, cu mânecile suflecate, capul descoperit, băieţii mei, cu mersul lor elastic de animale în plină formă, au, după părerea mea, o ţinută mult mai degajată decât trupele germane de asalt, care m-au impresionat odinioară.
18
AŞTEPTAREA
Suntem în cea mai bună formă a noastră. Nu ne rămâne decât s-o menţinem, în aşteptarea zilei când vom sări „la noi acasă".
Au sosit primele zile ale lui mai, şi nu-i nevoie să fii cal bătrân de război ca să simţi că ziua cea mare se apropie: în timpul manevrelor făcute în sudul ţării, am putut vedea parcajele de maşini, depozitele de muniţii, concentrările de blindate, colcăiala ameţitoare a trupelor americane. Seara, în jurul focurilor de tabără, despre asta vorbim.
Ca toţi oamenii care-şi cunosc bine meseria, şi oamenii mei se întreabă dacă vor fi la înălţime.
— Liniştiţi-vă, nu vă mai văicăriţi atâta ! Vă asigur ca o s-o scoatem foarte bine la capăt încă de la pornire; cei din faţa noastră nu sunt mai buni decât noi, şi reacţionează mai încet. Dacă m-ar fi silit cineva să vă duc în luptă atunci când ne-am cunoscut, m-ar fi mustrat conştiinţa la fel de tare ca şi cum aş fi furat tipsia unui orb ori suzeta unui orfan. Astăzi însă, sunt liniştit. Vă puteţi lipsi de mine.
În mijlocul lunii mai 1944, prima divizie aeropurtată britanică
